Prima ta experiență cu moartea

 Te trezești într-o dimineață oarecare, citești mesajul că a murit și spre seară îți calci hainele negre în tăcere.

Peste zi ai fost la mall să cumperi o cămașă neagră pentru tatăl tău care își va înmormânta tatăl, după ce a avut grijă de el un timp, bolnav la pat fiind.

Fără plâns zgomotos.

Doar prin viață așa cum e ea - de mână cu moartea pe care refuzăm să o acceptăm din timp. 

Îți amintești de prima ta experiență cu moartea cuiva cunoscut - vecina mai mare decât tine cu vreo 2 ani. Îți amintești că la priveghi nici nu ai putut să stai să te uiți la ea întinsă în sicriu și ai ieșit afară plângând crezând că ești într-un coșmar, nu în realitate. Asta după ce o vizitaseși cu ceva timp înainte și nu ai mai recunoscut-o pentru că, deși era elevă de clasa a 8-a, era cu scutec, nu vorbea și avea privirea unui copil de 2-3 ani. 

Apoi, te gândești la perioada când femeia care nu a apucat să îți devină soacră oficial, era în comă în spital și tu, o copilă de 23 ani, încercai să îți dai seama cum trebuie să ai grijă de iubitul tău, dar mai ales, cum să îi spui că la ultima vizită în spital, medicul a zis că nu mai are nicio șansă. 

Și voi doi, singuri, dar alături cu fix o mână de prieteni (unii cu prezență fizică la înmormântarea organizată de voi și alții și cu împrumut în bani pentru înmormântare), trăiți doliul ca adulți, pentru prima dată. 

 Și înmormântarea asta o trăiești ca pe un coșmar, un film care se va termina și apoi vei ieși din cinema și gata. 

Îți amintești și de mesajul primit de la el, în timp ce erai la clasă cu elevii, când ți-a zis că i-a murit tatăl. Știi și cum l-ai sunat și (stupid, dar de înțeles) l-ai întrebat “Cum adică?!”. Îți vin în minte și momentele petrecute la intrarea în morgă, auzind sunete de fierăstrău electric, așteptând hârtiuța de care era nevoie pentru ceva, nu mai știu ce… 

Îți amintești de telefonul primit din senin, într-o seară de sâmbătă când auzi de la celălalt capăt “A murit mama!” și tu îngheți și nu zici nimic iar când te dezmeticești și vrei să spui ceva, ea închide pentru că oricum nu e nimic de zis.

Postarea de pe Facebook din care afli că a murit și fratele ei, un an mai târziu. 

Doliul e ciudat. Pe unii îi plângi cu durere în piept, pe alții îi jelești tăcând. Îți amintești de ei în momente total întâmplătoare și apoi îți continui viața căci nu mai e nimic de zis și de făcut. Și trăind, încerci să accepți că moartea e după colț mereu pentru tine și pentru toți ceilalți. Lucrezi la asta cu gândul că poate, poate, va fi mai ușor când vei retrăi realitatea că nu li se întâmplă doar altora. 

Sunt ok?

 “Cum ești?”

“Ok…”

Dar mintea mea a ieșit din “mutare, organizare, amenajare” și acum e confuză.

Știu unde sunt și din ce motive, văd câștigurile, dar nu am avut timp suficient să procesez, să integrez schimbarea.

Creierul meu îmi aduce zilnic imagini din rutina mea din Danemarca. Așa, la întâmplare. Nu cu dor sau alte emoții, doar imagini, ca și când aș fi acolo deși nu sunt. Mintea mea are nevoie să integreze schimbarea și are nevoie de poduri pentru a trece din obișnuințele vechi în cele noi pe care le construiesc acum. 

Rutina de aici se construiește încet, încet și se simte bine, dar nu e parte din mine încă. 

Mă conectez des cu prietenii și e așa frumos, dar atât de străin în același timp. Ne-am regăsit, dar e nevoie de timp pentru a fi în sincron. 

Continuu mai organizez câte ceva, planific, lucrez, creez conținut, am obiective și nu-mi dau pace deloc. Nu am avut pauză și mă oblig să nu am. Dar deja corpul meu dă semne, iar. 

Mă întorc de unde am plecat, dar în alt loc? Nu, nu vreau asta. Aleg să nu fac asta. 

Pauză. Îmi doresc să mă odihnesc și relaxez exact ca Prăji în poza asta. Amin. 

O pierdere e o pierdere, aleasă sau nu.

 După ce le-am aranjat cam pe toate în noua locuință, am început să simt pierderea a tot ceea ce am început să construiesc în Danemarca timp de 3 ani. 

Și nu mă refer la ceea ce am putut lua cu mine înapoi în România, cum ar fi evoluția mea personală și profesională, ci la ceea ce a rămas acolo pentru că doar acolo poate fi.

Relațiile de acolo, rutina, stilul de viață specific.

Da, e ceva asumat ca pierdere, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi dau voie să simt tristețea firească. O pierdere e o pierdere, aleasă sau nu. 

Când mă gândesc la Danemarca alături de cuvântul acasă, îmi apar în minte doar imagini din Sønderborg. Esbjerg, al doilea oraș ce m-a găzduit în Danemarca, nu a trezit nimic în sufletul meu, ba chiar mi-a oferit o izolare pe care nu am mai trăit-o niciodată. Revenind la Sønderborg, pentru mine, e orășelul în care găsești cam tot ce îți trebuie și te poți simți, oricând vrei, ca la țară. Intim, liniștit, curat, verde și cu marea la picioare. 

Și când scriu asta, inima mea e frântă, exact ca atunci când am conștientizat că eu vreau mai tare în România decât în Danemarca. Și e firesc să fie așa. 

Într-una din zilele de formare în psihoterapie, i-am zis unei colege că în perioada în care eram între opțiuni, mă simțeam ca în maneaua ale cărei versuri spune “Una-i mamă la copii,/ Alta-i pofta inimii.” Asta descrie cel mai bine sentimentul pe care l-am trăit și cred ca mulți se pot regăsi. În final, nu le poți avea pe amândouă pentru totdeauna și dacă le ai, cumva, îți vei pierde timp, bucăți din tine și din relațiile importante, momente importante doar pentru ambiția de a le avea pe ambele sau pentru a fugi de asumarea unei alegeri. 

Eu am renunțat la una pentru a o avea complet pe cealaltă și astfel să mă simt și eu completă. 

Viața se simte intens în Italia

 Vacanța asta în Italia a fost planificată în mult timp. Pe de o parte, aș spune că a durat cam mult, dar pe de altă parte, cred că s-a materializat exact când era mare nevoie din multe puncte de vedere.

Pentru că a fost o vacanță cu prietenii noștri nași, noi locuim în Danemarca și ei în România, dar și pentru că avem vieți destul de diferite, am așezat-o abia la aniversarea noastră ca fini și nași.

Am scris deja că obiectivul principal a fost Retroscena și în jurul acestei experiențe am gândit, în mare, restul.

Mi-am propus să primesc tot ce are să îmi ofere Italia zilele acestea și așa am făcut.

Primul lucru pe care l-am observat e aglomerația de pe străzi (mașini, oameni, scutere, biciclete). Lucru pe care nu îmi amintesc să îl fi conștientizat la prima mea vizită în Italia. Până în Februarie anul acesta, mă copleșea așa ceva. Îmi amintesc că de fiecare dată când eram prin Iași îi spuneam Adinei că mă obosește teribil aglomerația și traficul încărcat. Procesul meu profund de terapie pe care îl fac datorită formării în psihoterapie, a produs o schimbare majoră în mine din punctul ăsta de vedere: mă încarcă pozitiv oamenii din aglomerația de pe străzi, din aeroport. Și asta m-a fermecat în Italia zilele astea: să văd și să simt cum curge viața, cum oamenii se plimbă, se conectează unii cu alții chiar și pentru câteva secunde, trăiesc. 

În trafic, m-a surprins de multe ori să văd cum bicicliștii nu sunt respectați mai deloc, dar cumva, nu știu cum, în acest haos, oamenii au o logică, un fel de armonie, lucrurile curg și așa și pare că sunt bine.

Ce am văzut zilele astea în Italia, ca arhitectură, clădiri istorice, m-a fermecat şi mi-a oferit o liniște interioară după care am fost disperată în ultimele câteva luni. Mintea mea a fost dusă de la nivel 1000 anxietate, stres, nevoie de control complet, ambivalență, entuziasm amestecat cu sentiment de pierdere, la clișeul “trăiește clipa, trăiește momentul”, aici și acum, curiozitate, bucurie.

Italia e plină de viață chiar și în locurile mai puțin aglomerate. 

Cea mai autentică experiență  am avut-o în ultima seară când, căutând un loc de unde să luăm mâncare pentru cină, am găsit un local destul de vintage aș spune frumos, dar vechi dacă e să fiu onestă, ce m-a fermecat de când am intrat să întrebăm la cât se închide și domnul ne-a arătat pe ceasul lui analog ora (el nu vorbea engleză și noi nu vorbim italiană chiar dacă înțelegem binișor limba asta). 

Acolo am mâncat cea mai bună pizza din Italia de până acum, cea mai bună prăjitură cu lămâie și am avut norocul de a fi serviți (până la urmă) de o româncă. 

Dimineață, la parterul blocului în care am dormit, am descoperit o simplă cafenea care nu a atras atenția decât prin vitalitatea celor ce lucrează acolo. Zâmbete, energie, căldură și o atitudine reală de tipul “ne știm deja, sunteți de aici.” Repet, reală, nu politicoasă.

Exemplu, una dintre doamnele ce ne-a servit din spatele tejghelei, când a plecat, ne-a făcut cu mâna plină de energie și ne-a zis la revedere sau ceva asemănător. Nu știu exact ce cuvinte a folosit pentru că eram captivată de vitalitatea ei.

Îmi place liniștea și calmul din Danemarca și de la început asta mi-a făcut mult bine, dar zilele astea am simțit că am nevoie de vitalitatea și deschiderea specifică italienilor, pe lângă liniștea interioară.

Nu m-aș muta în Italia în viața asta, nu pentru că nu-mi place, ci pentru că nu mă văd trăind în Italia, dar două vizite, până acum, nu-mi sunt suficiente și îi las promisiunea că voi reveni pentru că nu-mi oferă doar cultură, ci și multă viață. 

De ce iubesc Danemarca?

 Recent, am primit întrebarea “Ce îți place în Danemarca?” și nu știam de unde să încep și unde să termin, pe de o parte. 

În același timp, prima dată îmi vine în minte: curat, natură, liniște. 

Textul acesta e unul scris exact cum au curs gândurile mele, nu e un articol gândit și structurat special pentru a informa pe cineva.

Da, primii aproximativ 2 ani  am locuit într-un oraș mic despre care eu spun că e ca la țară, dar cu toate beneficiile unui oraș, și poate asta nu e valabil pentru orașele mari (adică liniștea și multă natură), dar cred că depinde prin ce zone ale unui oraș mare obișnuiești să îți petreci timpul. Acum, locuiesc într-un oraș mai mare și mă bucur de zona aleasă de noi (din grabă mai mult) 

pentru că e în afara orașului și e mult, mult verde în jur, cu multe spații de plimbare, cu multă iarbă, mulți copaci, multe flori, iepuri, păsări și vaci cu breton. 

Marea nu mai e atât de aproape pentru mers pe jos, dar e foarte la îndemână cu mașina și chiar cu bicicleta. Asta îmi lipsește - să merg la mare cum mergeam: pe jos în maxim 5 minute de mers lejer. 

Curățenia e vizibilă cu ochiul liber chiar dacă pe alocuri mai vezi tot felul de ambalaje și chiar și aici se organizează activități voluntare de curățenie, dar sincer… nu știu cât gunoi poți să găsești. 

Liniștea… unii pot spune că e pustiu, dar nu și când e soare. Cumva, și când e multă lume pe afară există un fel de liniște. 

Îmi spunea Alex într-o zi, după ce a fost la un meci de fotbal, că se uita fascinat cum sutele de oameni care ieșeau de la meci, mergeau pe trotuar, nu pe stradă, nu pe pista de biciclete. Și asta e liniște pentru mine - nivelul de grijă pentru mediul în care trăiești, obișnuința de a respecta regulile fără să spună majoritatea “lasă ca merge si așa”. 

Eficiența pe care am experimentat-o în interacțiunea cu serviciile statului: 

⁃ cazierul cerut și primit pe mail a doua zi.

⁃ serviciul de stare civilă cu tot ce înseamnă plus că atunci când am mers, la câteva luni după căsătorie, ca să semnalăm o literă lipsă în numele meu, ne-au emis alt document pe loc, în câteva minute.

⁃ schimbarea medicului de familie.

Am mers o dată la spital la urgențe și nu aveau medicul specialist de care aveam nevoie, așa ca am fost trimisă cu o listă de medici specialiști și în al doilea cabinet am și fost primită (pe asigurarea medicală). 

⁃ cumpărarea- vânzarea unei mașini se face online; înmatricularea acesteia e super simplă, fără programare, fără stat la rând (asta dacă vrei numere aleatorii, nu știu pentru personalizate).

⁃ rezidența în Danemarca e simplu de obținut ca cetățean european iar angajații cu care am interacționat au fost MEREU așa cum trebuie să fie.

⁃ schimbarea permisului de conducere - simplu și la timp.

⁃ contactul cu angajații de la taxe și impozite a fost mereu în regulă pentru mine, fără anxietate, nervi și stres privind interacțiunea cu ei.

Spun sincer, câteodată mi se pare că e prea ușor și prea eficient ca să fie adevărat. 

Aaaa! Și nu există animale ale străzii așa cum există în România. Știu ca există adăposturi care se ocupă serios de datul spre adopție, dar în comparație cu ce e în România pe străzi, în adăposturi ale asociațiilor și cele publice… aici pot trăi liniștită că nu simt furie și neputință văzând animale abandonate pe stradă la fiecare pas.

Decizia de a mă muta în Danemarca a fost cea mai curajoasă din viața mea de până acum și o recomand dacă simți asta. Nu am niciun regret legat de asta, doar recunoștință și când trag linie, ies pe plus din atât de multe puncte de vedere. 

Există și minusuri și ele sunt destul de subiective, poate mai mult decât avantajele (pentru că deși lucrurile funcționează bine aici, experiențele pot fi diferite de la om la om). Despre asta voi scrie mai târziu. 

Ce e important de știut e că dacă vrei să îți construiești o viață aici, nu să strângi bani ca să îi duci în România, nu te vei îmbogăți în timp scurt. A construi o viață într-o altă țară, e despre a trăi decent în primii ani, despre adaptare, integrare, și despre o reconstruire a ta ca om și pentru asta ai nevoie de bani. Dacă îi pui deoparte, ești doar într-o bulă în care muncești- te odihnești- mai ieși din când în când în oraș că se nimerește (și eventual doar cu români)- muncești - muncești - muncești și treci prin frustrare, neîmplinire, furie, izolare. 

Asta nu e greșit, e ceva ce mie nu mi se potrivește. 

Eu nu sunt unul dintre oamenii care au plecat cu serviciul, eu am plecat lăsând serviciul și am luat-o de la zero cu tot, mai ales cu asta, deci rândurile astea vorbesc despre experiența mea personală și despre ca am văzut și auzit la alți români de aici și oameni de altă naționalitate.

Au trecut 32 de ani de când exiști

 Te-ai trezit de ziua ta și ai simțit că ești odihnită, relaxată, fericită și împlinită.

După miezul nopții soțul tău deja îți spusese “La mulți ani!” pe ritmurile unei melodii cu energie faină, ați dansat în baie și ți-a dat apoi cadoul.

Dimineață te-a acoperit cu pupici și dragoste.

Te-a dus la pilates, te-a luat acasă unde te așteptau florile de la el și de la prietenii voștri dragi.

Te-a încurajat apoi să te machiezi dacă asta simți, deși el mereu îți spune că cea mai frumoasă ești nemachiată. 

Ați ieșit în oraș să sărbătoriți că exiști. 

Voi doi, prânzul și apoi un film deosebit despre viață, relații, decizii, bucurii, tristeți și trecerea timpului. Ai plâns cu muci la film pentru că e un film cu mult sens și a venit cu un răspuns în plus la întrebarea ta “Ce ai de făcut cu viața ta?”.

Tot azi ați discutat ceva serios despre viitorul vostru și ai fost împăcată că gândiți la fel. 

Ai primit multe mesaje de suflet și daruri neașteptate. 

Ești iubită, apreciată, respectată și  îndrăgită. 

Îți place să înveți, să te cunoști, să fii mai înțeleaptă și un om mai bun. Ai o profesie pe care o iubești, ești încrezătoare că faci o treabă bună, vrei și știi că mai ai atât de multe de învățat. Tot ce vei mai învăța te va transforma continuu și asta e ceva ce pentru tine e sens în viață. 

Te simți împlinită, recunoscătoare și simți că ai crescut frumos ca om. 

Ce zici, dragă Anca, nu-i așa că e tot ce ai visat?

Ies în lume

 Recunosc, prima lună în noul oraș a fost, predominant, după entuziasm, despre sentiment de izolare şi deprimare. 

Da, soțul și prietenii de la distanță sunt mereu cu mine, dar știm cu toții ca avem nevoie și de socializare în afara familiei, fizic, nu e suficient online.

Așa ca în a doua lună, am decis să caut evenimente în oraș, activități de socializare la care pot și simt să particip. 

E fain să lucrez de acasă, are multe avantaje chestia asta, dar asta înseamnă mai mult timp petrecut în casă și mai puțin printre alți oameni, iar când nu am avut cu cine să ies așa cum eram obișnuită în celălalt oraș, nu s-a simțit bine deloc.

Două activități am programat pentru luna asta deocamdată. Una deja a avut loc azi într-un spațiu super cald, primitor și hygge cu oameni la fel.

Am fost puține persoane, dar am avut discuții faine și starea mea a fost una relaxată si am simțit că, cel puțin pe anumite subiecte, rezonez cu cele prezente. 

Activitatea asta informală şi relaxată organizată de o româncă ce locuiește în Danemarca de mult timp, împreună cu o daneză, a venit mănușă pentru mine, atât personal cât și profesional. De mult timp mă gândesc să fac ceva în afara ședințelor individuale plătite și programelor mele de dezvoltare personală şi acum am găsit varianta perfectă. 

Azi am ieșit în lume în noul oraș care mi-e acasă Şi declar ziua în total succes! 

Sunt recunoscătoare 🤍🌞

Rădăcini de care nu știam

 Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea. 

Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe. 

Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.

Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.

 Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă  de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca. 

Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă. 

Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci. 

Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…

Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți  cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte. 

Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.

Știu că și acolo va continua povestea fain,  dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început. 

Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.

Eu mi-am făcut singură buchetul, el și-a cumpărat încălțările în dimineața zilei în care ne-am căsătorit.

Planul era: totul pe 6 Octombrie, dar când am început să simțim stresul legat de organizare, luând în calcul faptul că locuim în Danemarca și nu în România, ne-am dat seama că putem transforma complicat în simplu.

Totul s-a întâmplat rapid, deși de câteva săptămâni bune ne gândeam la varianta asta. Tot ce a fost organizat din timp a fost rochița mea, coronița mea și cămașa lui.

Inevitabil, am comparat abordarea și atitudinea din orașul meu natal cu cea de aici. Când am fost să discut cu ofițerul de stare civilă din orașul meu natal, am fost întâmpinată cu o atitudine de superioritate și acreală la pachet cu dosarul cu șină.

Am înțeles că acolo lucrurile merg cu pile, cunoștințe și generozitate neoficială din partea celor care vor să se căsătorească în weekend și nu în timpul programului funcționarului public. Am înțeles că în România sunt obligatorii niște analize pe care majoritatea oricum nu le fac, dar plătesc pentru adeverințele necesare la dosar și că, pe lângă asta, este o limită de timp foarte clară, rigidă, atât pentru dosar cât și pentru analize. 

Aici, în orașul în care noi locuim acum, am aplicat online. Ne-a luat 16 minute. Aici nu e nevoie de analize medicale, dar am fost  întrebați unde  când și unde ne-am cunoscut, de cât timp suntem împreună, cât timp am locuit împreună, am încărcat poze cu noi doi și tot poze am pus și cu documentele necesare. 

Aici am programat prin telefon ziua și ora căsătoriei, discutând cu o doamnă cu o energie pozitivă molipsitoare care ne-a făcut să simțim că planificăm ceva important, dar mai ales frumos și că jobul ei e să ne ajute cu asta. 

Aici am fost întrebați dacă vrem într-o zi lucrătoare sau în weekend și când am ales weekend, doamna nu a devenit nici acră, nici defensivă, nici nu a dat de înțeles că “în afara programului” e altă treabă. 

Da, aici taxa se plătește când se face cererea și poate părea o taxă mare la prima vedere, dar nu e dacă te gândești la cum funcționează sistemul și cum ești primit. Plus că e totul transparent legat de plata taxei.

Am ales cea mai intimă variantă posibilă: doar noi și cei doi martori necesari. Pentru că nu a fost posibil să ne fie alături toți cei dragi nouă, am preferat așa. Acum sunt convinsă că a fost fix ce aveam noi nevoie. 

A fost momentul nostru, doar pentru noi. 

S-a putut și să fie prezente câteva persoane dragi prin apel video. Doamna care a oficiat căsătoria ne-a dat timpul și spațiul necesar să facem ce aveam nevoie să facem. 

Totul era despre noi doi.

După ce am tremurat, transpirat și plâns de emoții de bucurie, în timp ce doamna ținea discursul plin de simboluri și valori sănătoase și de suflet legat de căsătorie, am semnat, ne-am bucurat și am plecat în tihnă să luăm pizza. 

Malul mării ne-a fost gazdă la picnicul ce-a fost context de sărbătorire și poze pentru a ne rămâne dovadă a unei zile speciale pentru noi. 

Pizza, șampanie, doi prieteni, marea, soarele, liniștea și un discurs din suflet care ne-a definitivat atmosfera de poveste. 

Și-am zis așa soțului meu: Ce viață!

Să locuiești în afara țării natale e o binecuvântare, dar și un blestem (?). Ai multe și, în același timp, nu ai multe.

Noi am avut prezență și iubire de la prietenii de aici, dar nu am avut prezența și iubirea celor din România decât prin mesaje dragi, urări și aprecieri.

Pentru noi, a fost ziua perfectă, cu vremea perfectă, cu tihnă, zâmbete, sentimentul că suntem și facem exact ce trebuie și cu iubire.

Povestea continuă și în Octombrie vom avea tihna de a ne bucura cu toții, împreună. 

Adevărata româncă din povestea mea

 

Am scris anul trecut despre o întâmplare (menținută pe ceva timp), din care, la final, am înțeles exact cum se desfășoară lucrurile atunci când totul pleacă de la o simplă neînțelegere. Nu am zis despre ce e vorba atunci. Scriu acum.

Mergeam la școala de limbă daneză de trei ori pe săptămână. Luni și Marți aveam o profesoară iar Miercurea ne supraveghea și răspundea la întrebări o alta. 

Prima zi  în care am cunoscut-o pe C., era și prima mea zi la modulul 2. Greșisem clasa, eram stresată și mi-a fost antipatică. Țin să cred că și eu ei🤭 Aveam să aflu Miercuri că pe ea o voi întâlni săptămânal în fiecare zi de Miercuri. Mi-a fost antipatică în continuare, dar cred că starea mea, în continuare de stres și sentiment de inferioritate față de ceilalți colegi care erau avansați, a influențat mult modul în care am perceput-o. Oricum, am simțit că mă ignora, fiind începătoare și abia rostind câteva propoziții, și părea că preferă să discute cu cei avansați.

Următoarea zi de școală mi-a adus o veste despre ea. Îi povesteam unei colege românce despre această profesoară și ea a zis: “Aaa! O știu! Dar tu știi că e româncă?!”.

Recunosc, mi-a picat fața pentru că eu îi spusesem profesoarei C. că sunt din România și într-o discuție de mai târziu, m-a întrebat, ca și pe alții, dacă în țara mea natală sunt munți.  Și eu mă gândesc: “Pe bune?! Oare ce fel de resentimente poate să aibă femeia asta față de România sau de români, încât să se prefacă așa că nici măcar nu știe că în România există munți? Ea fiind româncă…”.

În fine, mai discut puțin cu colega despre treaba asta și îmi văd de scoală.

Bineînțeles că am povestit treaba asta prietenelor mele și una dintre ele mi-a zis că nu am tupeu să mă duc la școală, Miercuri, cu tricolorul după mine sau cu imnul național ca ton de apel. Eu mi-am luat ia. Nicio reacție din partea ei😂

Nu mai știu că în a doua Miecuri sau mai târziu, m-a mai întrebat de unde sunt. Eu eram mult prea uimită și blocată ca să pot să îi spun ceva de genul “Am auzit că și tu ești din România.” sau “Dar tu de unde ești?”, așa că am continuat povestea doar discutând cu prietenii și familia despre asta.

Colega care îmi dăduse informația asta nu venea mai deloc Miercurea și când mergea, nu eram eu la școală. Informația asta contează 🤭

Teoria “conspirației” a continuat legat de profesoara româncă ce preda daneza și nu spunea că e româncă. Tot felul de explicații și teorii se regăseau în discuțiile mele cu două prietene: “Băi! Eu cred că își respinge identitatea.”, “Eu cred că are experiențe proaste cu alți români și nu-i mai trebuie.”, “Eu nu pot să cred că cineva chiar poate să aibă o asemenea atitudine.”, iar antipatia mea era mereu mai ridicată decât empatia față de ea. Un timp nici nu am mai mers la școală în zilele de Miecuri (eu spuneam că prioritizez ședințele mele, dar cred că de fapt o evitam pe C.), era mai mult de neînțeles pentru mine și mie îmi place să înțeleg. Nu știu exact ce m-a oprit să îi spun ce știam și să manifest curiozitate pentru situație, nu antipatie… Poate faptul că acolo eram un elev începător cu multe frustrări legat de exprimare și ce trecea prin dificultățile adaptării și asta mă preocupa mai mult.

Între timp, cu diverse ocazii, remarcasem o altă tânără profesoară prin școală. O vedeam ba în clasa în care preda (școala avea ca toate clasele cu geamuri și către interior, nu doar către exteriorul clădirii), ba în spațiile comune. Avea o energie faină, dinamică, ținea ritmul și cânta când, o datâ pe săptămână, toate clasele se adunau într-un singur loc și se făcea karaoke în daneză.

O admiram, îmi plăcea de ea. Ea e A.

În Iunie, spre finalul lunii am lipsit în cele trei zile de școală, tocmai când începeam cursurile cu profesoara nouă. Emilia, colega mea româncă (care între timp mi-a devenit prietenă și acuși îi voi boteza copilul, iar asta e altă poveste), mi-a trimis mesaj și mi-a zis că nouă profesoară e super și e chiar româncă. “Pfff!” îmi spun eu, “Nu ai cum!”. Singura profesoară româncă de care știam era C., pe care nu o plăceam aproape deloc și despre care aveam o poveste bazată pe presupuneri destul de neplăcute.

Vă zic, m-am gândit cu stres la ziua în care urma să merg la școală și o voi întâlni. Mă stresa gândul că voi vorbi în daneză în clasă și ea mă va critică și judeca (în gând), pentru că nu știu suficient, că va fi poate chiar dezamăgită să vadă o româncă ce nu știe, nu se descurcă, nu învață mai mult, că nu voi merge la ore cu plăcere pentru că simt că nu o plac și atunci procesul meu de învățare va fi greoi și chiar mai neplăcut decât e în unele zile.

Și a venit ziua în care am ajuns la școală și așteptam să se facă 08:30 ca profesoară nouă să între în clasă. Între timp, unele colege îmi spuneau cât de fain lucrează nouă profă, ce fel de exerciții folosește, cum vorbește, ce energie faină are etc. Eu eram total debusolată pentru că o știam pe profesoară româncă și nu era deloc cum o descriau ele.

Și, în sfârșit, intră profa în clasă. Eu mă uit la Emilia, și Emilia îmi confirmă că ea e - noua noastră profă de daneză cu sânge românesc în vene. 

Ea e A., cea pe care o admiram prin școală pentru energia faină, cea care îmi părea familiară și care a fost mereu singura profesoară româncă din acea școală de limbă daneză.

Ea e A. și în vara aceea mi-a devenit profesoară până când cursurile de limbă s-au mutat la altă școală și eu am luat o pauză de la asta, apoi m-a invitat la cafea în oraș împreună cu prietena ei cu același nume care e tot româncă. Când nu mi-a mai fost profesoară și mi-a scris să ieșim la cafea, a fost prima dată când noi am vorbit în limba română. Până atunci, la școală, mai strecura câte 2-3 cuvinte pe săptămână ca să mă ajute să înțeleg mai bine sensul unor cuvinte din daneză.

După ce am stabilit cu ea când și unde ne întâlnim la cafea, i-am zis lui Alex, printre altele, ceva cam așa: Acum, A. mă va cunoaște exact cum sunt, și eu nu mă voi mai simți incapabilă să exprim cine și cum sunt, ce gândesc și ce simt.

Și așa s-a simțit pentru mine, eliberator și inedit că am ieșit la cafea cu adevărata profesoară de daneză cu aceeași origine națională ca și mine. Ea nu respinge identitatea de româncă precum o făcea presupusa profesoră, din povestea mea, căreia eu i-am creionat un tablou complet greșit bazat pe o neînțelegere și multe presupuneri. 

Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap

 Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap și dacă e așa, bravo mie.

Vă mai amintiți de primii oameni care au luat calea străinătății plini de frici și curaj și când mai veneau prin România spuneau lucruri frumoase despre țările adoptive, făceau comparații în care România ieșea mereu pierzătoare? Apoi cei rămași se supărau, o luau personal și spuneau despre ceilalți că au uitat de unde au plecat, că li s-a urcat străinătatea la cap, că au figuri, dar cei din urmă doar vedeau și voiau și ei altceva…

Eu sunt unul dintre oamenii târziu plecați și azi am simțit că prefer stresul adaptării și integrării într-o țară “străină”, și nu furia, neputința, vinovăția și frustrarea traiului în România.

Azi merg din nou cu transportul în comun, în România… Am făcut rezervare cu bilet plătit integral, căci așa e politica firmei. Am urcat în micul autocar și am aflat că locul meu și al unei doamne sunt ocupate pentru puțini km “E o doamnă cu un copil iar pe locul dumneavoastră e cineva care se va ridica când îi veți spune.”

Mica cărare dintre locurile micului autocar era ocupată cam pe jumătate și la un moment dat, a rămas încărcată în partea din spate. Oameni care coboară imediat…

Și uite așa… am stat vreo 10 minute in picioare și vreo 20 pe locul meu plătit înghesuită de oameni care stăteau în picioare cu brațele ridicate deasupra capului meu. Din când in când te puteai trezi cu un cot în gură, dar eu am avut noroc. Un alt pasager din fața mea, nu prea a avut pentru că o doamnă se sprijinea de scaunul lui sau mai mult de corpul lui… și a fost deranjată când tânărul i-a atras atenția.

Aerul condiționat din micul autocar e un blestem pentru cam prea mulți pasageri… mai bine stăm așa într-un aer prea cald și cu tot felul de miresme.

Să nu ne tragă curentul!

Un singur cuvânt

Astăzi am înțeles deplin cum se poate crea o întreagă poveste pe baza unei simple neînțelegeri, dar am mai înțeles și altceva. O încurcătură a dat naștere unor ipoteze și judecăți de tot felul, dar și unor stări interesante. Eu am fost cea care a avut stările interesante și ele au fost eliminate complet și definitiv în momentul în care persoana reală, ce era reprezentată în capul meu total diferită și pe care o confundasem cu o altă persoană, a vorbit pe limba mea la propriu. Încurcătura e o poveste pentru altădată. Azi s-a întâmplat ceva mai important.

Clasa în care sunt eu la școala de limbă daneză are o nouă profesoară. E româncă crescută în Danemarca, deci mai degrabă daneză născută în România… sau ambele.

Momentul în care eu am avut conștientizarea de care aveam nevoie de 7 luni nu a fost cel în care am văzut-o intrând în clasă și am aflat că ea e profesoara de daneză româncă (de fapt), ci cel în care lucram individual la un exercițiu și ea a venit la mine. S-a uitat la ce lucrez, a văzut că mă oprisem la un punct unde nu știam un antonim (în daneză bineînțeles), și mi l-a spus în română.  

Eu am înghețat. Am mulțumit în daneză și am continuat.

Tot restul programului am fost distrasă pentru că eram obosită, dar mai ales pentru că simțeam ceva intens și nu aveam un nume pentru asta.

După școală, m-am gândit și i-am găsit numele… Ușurare! Da, m-am simțit ușurată că cineva mă înțelege 100% din toate punctele de vedere și îmi comunică indirect, pe limba mea nativă ceva ce eu am interpretat așa “Știu că ești deșteaptă pe limba ta!”, “Știu că știi, dar nu ai acum toate cuvintele ca să arăți asta aici.”

Și am plâns pentru că atunci când poți respira pentru că ți-a fost luată piatra de pe suflet, plângi… Și piatra mea a fost luată cu un singur cuvânt rostit pe limba mea nativă - “dificil”. Interesantă sincronicitate…

Căldura din Danemarca

 

    Ieri a fost ziua în care noi am făcut lecții de daneză ultim dată cu profesoara noastră Merete.

A ieșit la pensie și noi speram că mai vine la școală măcar până la finalul lunii. 

Am marcat acest moment printr-o șuetă hygge în clasă. Ea a adus tort, cafea și ceai. Noi i-am oferit flori și felicitări cu mesaje de suflet. Unele dintre cele mai gospodine colege au adus și ele prăjituri delicioase și așa s-a făcut că am mâncat noi: tort, brioșă, tartă cu fructe și o prăjitură cu măr (cred că era măr). 

Am stat la o masă mare pe care am încropit-o din mai multe mese din clasă și am vorbit ca și cum exact de asta existam acolo. Suntem în clasă oameni din România, India, Lituania, Ucraina, Rusia, Olanda, Germania, Nigeria, Eretria, Ungaria. Mulți au veni și au plecat, unii am mai rămas, alții vor mai veni. Toți avem un mare scop comun: adaptare și integrare și de asta învățăm limba țării adoptive. 

Merete este un profesor pe care îl admir din multe motive. Am văzut în modul ei de a ne învăța limba ei nativă tot ceea ce am învățat eu în pedagogie. Noi chiar am fost la școală cu ea ca profesor! Lucru individual, în echipe, în diade, citit, scris, vorbit, ascultat, dezbateri, ieșit din clasă, cântat, brainstorming, rotație ș.a.m.d. 

O mai admir pentru că e o femeie cu mintea deschisă, modestă, curioasă privind cultura fiecăruia dintre noi, deșteaptă, înțeleaptă, plină de răbdare, cu glumele la purtător și genul de profesor ce te corectează cu empatie și fără să pretindă de la tine mai mult decât simte că poți în acel moment.

Îmi place și râsul ei colorat, asta poate pentru că din punctul ăsta de vedere semănăm.

Merete este un om cald de care te poți atașa într-un mod firesc și sănătos. O daneză care contrazice prejudecățile despre danezi, nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce este.

În discuția cu ea purtată la masa de ieri i-am zis la un moment dat că atunci când danezii vorbesc cu mine în limba lor nativă, și mă iau prin surprindere, eu mă blochez și dau răspunsuri foarte scurte, de parcă nu aș ști ceea ce știu deja. Ea mă privea blând, așa cum face cu noi toți, și mi-a zis că știe că sunt rezervată și nu prea îmi dau voie să greșesc. Așa e...

Sunt recunoscătoare că am avut-o ca profesoară în acest proces al meu de adaptare și integrare în Danemarca! Mă bucur să spun că am învățat mult din tot ce știu până acum din lecțiile ei.

Mulțumesc, Merete!

“Este o zi frumoasă, o zi cu soare și eu sunt fericit!”

 Și cum ești?

Câteodată oamenii nu te întreabă ce mai faci sau cum ești ca să audă răspunsul tău onest, ci doar ca să audă că ți-e la fel de greu cum le-a fost lor sau chiar mai greu.

Câteodată unii oameni proiectează experiențele lor dureroase în ceea ce cred ei că trăiești tu.

Când m-am mutat în Danemarca, lăsând în urmă o viață chiar ok dacă e să o privești din perspectivă socială și atât, am primit destule mesaje de tipul “E greu tare aici.”, “Danezii discriminează.”. Am primit și lipsă de reacție atunci când eu am spus lucruri de tipul: sunt convinsă că nu toți danezii au comportamente discriminatorii, “Nu, nu mi-e greu, mă simt foarte bine aici!”, “Eu mă simt liberă și liniștită de când am ajuns aici.”.

Nu judec pe nimeni și pot înțelege ce este în spatele proiecțiilor lor și lipsei de reacție atunci când aud altceva decât ar avea nevoie. 

Eu mi-am zis de la început că este experiența mea cu bune și cu mai puțin bune, că nu permit contaminare cu perspectivele altora și că așa cum îmi setez mintea voi și trăi.

Până acum a mers exact așa cum mi-am setat eu gândirea! 

Astăzi am și trăit o experiență pe care sunt sigură că nu toți cei ce o vor citi o vor înțelege exact cum e.

Am mers cu Alex la un magazin second hand. Aici oamenii cumpără mult din astfel de magazine (majoritatea din motive de sustenabilitate), chiar dacă și-ar permite doar produse noi.

În timp ce ne uitam la produse, s-a apropiat de noi domnul de la casa de marcat și ne-a spus că există o zonă de reduceri. Am mai conversat puțin cu el (eu a doua oară de când sunt aici). Mi-a zis că a călătorit prin România în tinerețe și că acum este pensionar și face voluntariat în magazin.

A plecat și după vreo 2 minute a revenit lângă mine și mi-a zis că îmi face cadou ce găsesc în magazin și aș vrea să cumpăr. 

Eu nu am găsit nimic pentru mine, ghinion😂

Am mers să plătim ce găsise Alex pentru el și după ce domnul s-a asigurat că suntem împreună, i-a încasat lui Alex doar jumătate din valoarea totală a produselor și i-a oferit gratuit o brățară. Noi, surprinși  am zis că totuși e prea puțin de plătit, dar a insistat. Am cerut o pungă apoi și el ne-a dat o sacoșă de pânză, a lui, nu din magazin. Noi, iar “Dar e prea mult!” și domnul danez a zis așa: “Este o zi frumoasă, o zi cu soare și eu sunt fericit!”. Și a dăruit…

Eu știu și trăiesc faptul că în viață primești ce ceri Universului, dar mai ales primești ce ai în interiorul tău… Eu când am avut frustrare și furie, asta am văzut în jur și așa am fost abordată de multe ori… De când sunt în echilibru, în pace cu mine și cu alții, de când conștientizez că primesc ce ofer și ce “arunc” în jurul meu prin cuvinte despre mine sau despre viața mea, primesc echilibru, înțelegere, bucurii, gesturi de prietenie sau generozitate și liniște.

Vreau un semn că fac bine…

 Joia Mare nu înseamnă foarte multe pentru mine (poate deocamdată), dar anul acesta am trăit-o intens începând cu momentul în care am auzit “Hej! Anca?” de la profesorul evaluator de la sprogskole (școala de limbă daneză). Nu, nu știam că azi voi da testul pentru finalizarea nivelului A2. Dimineață am întrebat-o pe Merete (profesoara clasei din care fac parte), când voi da testul și ea mi-a zis că săptămâna următoare. 

Partea bună a fost că nu am avut timp să îmi fac gânduri prea multe cum că nu voi reuși.

Știu că în România aș fi fost în vacanța de Paște și, într-un fel sau altul, m-aș fi pregătit de sărbătoarea aceasta. Ar fi fost frumos pentru că asta înseamnă întâlniri cu oamenii dragi - familie, rude, prieteni, dar e frumos și ce trăiesc anul acesta în preajma acestei perioade a anului. Muncesc pentru noua mea viață ce e în plină desfășurare și după zile de frământări legate de ce va fi, cum va fi, “Oare e bine ce am făcut?”, “Oare am greșit?”, “Oare mă voi descurca?”, am primit răspunsul din rezultatele muncii mele. Astăzi e ziua în care am intrat în procesul de învățare a limbii daneze de nivel B1. 

Pe de o parte, e mare lucru pentru că nu e o limbă foarte ușoară, pe de altă parte, nu e chiar mare lucru când mă gândesc că alți oameni știu câte 5 sau mai multe limbi. Chiar ieri am aflat dintr-un vlog că un român stabilit în SUA (prin anii 1800 parcă), știa 8 limbi…așa că din perspectiva asta nu mai pare atât de greu ca în 2023 să învăț limba daneză la ea acasă.

Eu încă nu știu în ce cred sigur… sărbătoresc Paștele și Crăciunul pentru că așa am crescut, din obișnuință și pentru că ambele sunt încărcate cu momente frumoase. Azi nu știu dacă vreo entitate mi-a fost alături, în Joia Mare, când eu am luat acest test (ce nu a fost chiar ușor), și când am văzut un curcubeu superb imediat ce am ieșit de la școală… Ceea ce știu e că mă simt norocoasă și mândră de mine, și că atunci când am nevoie de un semn că merg în direcția bună, pot primi mai mult de unul. 

Azi am mai trăit o scurtă experiență ușor surprinzătoare, încărcată de emoții și curiozitate în același timp, dar despre asta scriu data viitoare😊

A trăi sau a nu trăi în Danemarca?

   Sunt 4 luni de când locuiesc în Danemarca și în tot acest timp am trăit pe pielea mea niște situații ce îmi plac mult.
Eu cred despre acestea că au o contribuție semnificativă la starea mea de bine. Lucrurile astea sunt in contrast cu ceea ce am trăit  eu în România.

Le voi lista pur și simplu, fără completări din arta scrisului.
1. Nu am văzut niciun accident rutier și niciun animal mort pe stradă, în 4 luni.

2. Soliciți cazierul online și îl primești la fel dacă ai poștă electronică (chiar în 15 minute).

3. Poți semna electronic multe documente importante pentru că aici există corespondență între bazele de date ale instituțiilor și CPR-ul tău (un fel de CNP), este mijlocul prin care faci asta.

4. Angajații din instituția publică, unde eu am mers pentru a solicita rezidență aici și pentru a primi datele pentru MitID (cheia personală a fiecărui rezident pentru serviciile digitale din Danemarca, inclusiv soluțiile de autoservire/ self-service oferite de sectorul public), te abordează cu stare bine, zâmbet și amabilitate.

5. Toți angajații din diverse locații au vorbit cu mine engleză (mai mult sau mai puțin), atunci când am spus “Scuze, nu vorbesc și nu înțeleg suficient limba daneză.”

6. Pe străzi nu există câini fără stăpân.

7. Mă simt în siguranță să merg noaptea singură pe stradă și dacă vreau să mă plimb noaptea singură, o fac.

        8. De cele mai multe ori, al meu lasă mașina descuiată (eu încă nu am relaxarea pentru a face asta).

        9. Imediat după ce am ajuns aici, am primit prin poștă invitație (cu informații și recomandări), pentru analizele cu rol de prevenire a cancerului de col uterin.

      10. Locurile în care se depozitează gunoiul menajer sau cel selectat sunt îngrijite și nu am văzut vreunul în care să se poată căuta printre gunoaie (iar multe zone au deja “tomberoane” cu cartelă, ce arată ca un coș de gunoi mai mare, deci nu ocupă spațiu mult și arată bine).

      11. În trafic, aud un claxon poate o dată sau de două ori pe săptămână (poate și pentru că nu e un oraș mare), iar șoferii conduc foarte relaxat (majoritatea), poate prea relaxat am spune noi, românii😅

     12. Atunci când conduc mașina nu mai simt nevoia de a mă grăbi, de a face manevre prea rapide și nu mă enervez pe șoferi sau pietoni. Totul e pe un ritm calm aici.
     

     13.     Poți închiria remorci mai mici sau mai mari de aproape oriunde aici și așa nu ești nevoit să plătești un  (suprapreț poate), pentru a transporta diverse lucruri ce nu încap în mașina ta.

     14.     Există o armonie în arhitectura construcțiilor (case și diverse alte clădiri), astfel încât totul e plăcut ochiului, totul se potrivește.

     15.    La bibliotecă poți merge și după ce se termină programul angajaților. Folosești Yellow Card (cu același CPR), pentru a intra și pentru a împrumuta cărți. De asemenea, poți sta în interior pentru a citi până la ora 22:00 (în orașul în care locuiesc eu).

Ceea ce scrie aici este percepția mea personală asupra anumitor situații, nu o părere generală a tuturor expaților. Imaginea pe care eu o am despre Danemarca nu este una de perfecțiune, ci de “Uite ce fain se poate trăi!”

Ca de la femeie la femeie

 De Ziua Internațională a Femeii mi-am amintit de o scurtă întâmplare de prin Ianuarie.

Eram într-o zi obișnuită la școala de limbă daneză și lucram un exercițiu cu o colegă din Italia. Ea nu prea știe limba engleză și încercam să ne înțelegem cu puțină daneză pe care o știam amândouă, dar și folosind Google Translate.

În timpul acela, eu am avut vreo două momente de bucurie pentru că știam lucruri noi și rezolva corect ce aveam acolo de rezolvat. Imediat, colega mea s-a întristat și a început să plângă mai mult pe ascuns. 

Eu, pe plan personal, încă am mici dificultăți în a interacționa cu oamenii ce trăiesc stări negative sau poate pur și simplu respect intimitatea lor și nu întreb nimic, dar am simțit că are nevoie să vorbească despre ce simte. Și acum cum facem? Eu nu știu italiană și ea nu știe engleză iar daneza pe care o știm nu ne ajunge… Binecuvântat fie Google Translate! Și uite-așa, cu un telefon dat de la una la cealaltă, ne-am scris mesaje de durere și respectiv  validare și încurajare pentru ca ea să iasă din bula pesimismului și temerilor în care se afla. 

Acelei femei îi era greu și teamă că nu va reuși. Se simțea copleșită de tot ce are de gestionat  la început într-o altă țară decât cea natală și credea cu tărie în acel moment că va fi nevoită să renunțe și să plece din Danemarca.

Așa ce îmi venea și mie să plâng cu ea, pentru ea și pentru mine, pentru că eram în esență una, amândouă femei în situații atât de asemănătoare…amândouă curajoase, dar cu temeri, amândouă puternice și vulnerabile, amândouă încrezătoare, dar obosite, amândouă optimiste și descurajate uneori.

Nu există bariere reale și imposibil de depășit decât dacă noi vrem să existe. Nu aveam Google Translate? Sigur găseam o  altă variantă! Poate o puteam doar îmbrățișă și vorbeam mai tare în engleză ca și cum asta ar fi ajutat-o să înțeleagă (știți voi cum e cu treaba asta😂), dar chiar și fără să înțeleagă cuvintele mele, înțelegem energia mea și era bine.

Ce voiam să vă zic? De asta au nevoie femeile unele de la celelalte - empatie, sprijin (chiar și numai prin ascultare și înțelegere), încurajare și reciprocitate. 

D. a reușit chiar în acea zi, a trecut testul pentru finalizarea primului modul și a venit foarte luminoasă înapoi în clasă, plus că la următorul exercițiu ea mi-a explicat anumite aspecte pe care eu nu le știam😉

Relația noastră complicată

 

 Când mă pregăteam să plec, mă gândeam să scriu pentru tine o scrisoare de rămas bun în care să îți explic de ce simt să fac asta. Nu am făcut-o pentru că totul a fost prea rapid de la un punct și cred că nici nu am mai simțit să o fac.

Uite că îți scriu acum după ce am revenit să te văd.

M-am gândit la relația mea cu tine ca la una ușor nesănătoasă. Te știu dintotdeauna, mă știi, te iubesc și te admir, dar sunt atât de multe lucruri pe care nu le iubesc, nu îmi fac bine și care te definesc…

Iubesc munții tăi, iubesc apele tale, pădurile, dealurile și văile. Iubesc florile și mirosul de primăvară, vară, toamnă și iarnă de la țară. Iubesc curtea și grădina din ograda părintească, iubesc florile din grădina mamei, iubesc mirosul acela de frunze uscate pe care de obicei tata le strânge din curte toamna. Iubesc să simt gerul pe față și zăpada sub tabla încălțămintei mele când merg la țară și nu doar atunci. Iubesc oamenii care te iubesc pe tine.  Iubesc să mă bucur când te plouă exact așa cum ai nevoie și apoi să mă plimb cu picioarele goale prin iarba proaspăt spălată. 

Iubesc toate amintirile mele minunate asupra cărora ai vegheat când le-am creat, iubesc mâncarea ta, cântecele și dansurile tale (mai ales dansurile), iubesc florile de pe câmpurile tale și iarba aceea sălbatică.

Iubesc să văd animalele tale cum își trăiesc viața firesc și sub grija oamenilor tăi buni.

Iubesc faptul că atunci când eram copil ți-am străbătut drumurile din Flămânzi ca să merg la colindat, urat și semănat iarna.

Iubesc și că în copilărie am strâns mult praf pe mine jucându-mă cu prietenii pe drumurile din vecinătatea casei părintești.

Iubesc tot ce am învățat până la 29 de ani trăind pe pământul tău: a gânguri, a zâmbi, a merge, a vorbi, a scrie, a citi, a socoti, a râde, a plânge, a dezamăgi și a fi dezamăgită, a iubi, a urî, a mă teme și a fi curajoasă, a renunța, a mă certa, a îmi cere iertare, a deveni om cu carte, a iubi muntele, a ajuta, a spera, a suferi, a îmi asuma responsabilitatea, a gândi critic, a da șanse, a înțelege și a mă înțelege…

Știi că sunt mai multe în mintea și inima mea, și că sunt recunoscătoare pentru tot.

Relația noastră era consumatoare mai mult decât hrănitoare, și cu un “Du-te! Vino!” continuu în mintea mea. M-am raportat la tine ca la zona mea de confort, siguranță doar pentru că îmi ești atât de cunoscută și la îndemână, dar știm că ce îmi este cunoscut și confortabil, nu îmi e și aducător de liniște și împlinire.

Iubita mea, am plecat pentru că am plâns suficient pentru animalele moarte sau înfometate de pe străzi, pe care le vedeam zilnic și pe care le-am hrănit de fiecare dată când am putut, pentru că am fost dezamăgită iar și iar de oamenii aceia care pretind că muncesc pentru binele tău, pentru că acolo unde eu am vrut să aduc valoare, normalitate și armonie nu era loc suficient pentru asta și nici nu erau dorite de sistem cu adevărat aspectele astea. Am plecat pentru că legile făcute de oameni de-ai tăi nu protejează real copiii abuzați, femeile abuzate fizic și sau/sexual, oamenii cinstiți; pentru că aceleași legi nu pedepsesc suficient și înțelept greșelile grave sau fatale. 

Am simțit suficientă furie din cauză că ale tale căi nu sunt așa cum meriți și cum merităm toți; pentru că dorințele venite din frustrare și lipsă de iubire, ale prea multora nu te lasă să devii ce poți și ce avem nevoie noi.

Am fost tristă, furioasă, dezamăgită și dezgustată suficient cât am făcut parte din sistemul tău de învățământ. Știi că oamenii buni și valoroși de acolo sunt prea puțini și că ei încearcă zi de zi, cum am făcut și eu, să fie bine sau chiar minunat, să fie curat, să fie corect totul, dar toate eforturile lor sunt aproape sufocate de preocupările pentru valorile greșite, irelevante și de prea multe ori stupide, promovate de “mai marii” din organigrama sistemului. Am plecat pentru că atunci când cineva face abuz de putere, oamenilor le este frică să strige asta în gura mare pentru că, de fapt, nu prea sunt nici protejați, nici ajutați cum e firesc.

Știi cum m-am descurcat cu salariul de profesor și știi câți bani am cheltuit în 6 ani pentru consumabile ce ar fi trebuit să existe în școlile publice. Mai știi și că stresul profesional a fost prieten cu mine în toți acești ani, că neputința pe care am simțit-o în suficiente situații mi-a făcut liniștea bucăți.

Relația noastră era toxică pentru că ne iubeam și ne răneam în aceeași măsură - tu pe mine m-ai rănit prin oameni incapabili, corupți, fără scrupule, hoți, oportuniști, ipocriți, inconștienți, nepăsători și cruzi. Eu pe tine te-am rănit de fiecare dată când nu am fost un cetățean și un om exemplar, când am făcut lucruri cu jumătate de măsură pentru că nu știam mai mult sau pentru că nu mai voiam mai mult, nu mai aveam energie pentru mai mult, când nu am avut curajul și puterea să contribui la a face mai mult bine. Te-am rănit când am simțit prima dată că nu mai ești ceea ce am nevoie și în loc să te las, am început să gândesc și să vorbesc urât despre tine. Te-am dezamăgit poate atunci când am devenit mai bună, mai responsabilă, mai conștientă, mai capabilă, dar nu ți-am dat prea mult din asta…

Și să nu îi lași pe oamenii tăi să îmi spună că nu ești singura cu problemele astea, că deși ești așa, altele sunt mai rele. Nu asta este important pentru mine acum, important e că am ales ceva ce eu cred acum că e mai bun pentru mine. Eu am conștientizat că pot și fără tine, că sunt capabilă să îmi clădesc viața de care am nevoie departe de tine, că la un moment dat  și în altă parte îmi va fi la fel de ușor cum îmi e cu tine, dar mult mai liniște și bine.

Iubita mea, știi deja nu te mai țin de mână și că sunt bine acasă, știi că mă voi întoarce la tine de fiecare dată când voi simți și va fi cu putință, știi că acum relația noastră e una de la distanță, una pe principiul “Mai răruț că-i mai drăguț.” Așa mă simt eu liniștită acum, așa simt să fac.

Eu am încercat să fiu parte din schimbarea de care ai nevoie, dar la un moment dat resursele mele au ajuns la nivel minim și eu ieșeam pe minus dacă mai continuam. Am decis că viața mea se întâmplă acum și nu mai vreau să o trăiesc încercând, până la final, să contribui la acea schimbare. 

Te port în suflet și uneori mi-e dor de tine, dar eu sunt mai bine fără tine acum.

Dacă la un moment dat, voi decide să revin la tine definitiv, te asigur că partea mea nu va mai fi toxică pentru tine și probabil nici tu pentru mine nu vei mai fi ca acum, căci altfel nu cred că m-aș mai întoarce în brațele tale.

Ne mai vedem când mi se face dor tare de familie, prieteni și de munții tăi!

Sper să fii bună cu oamenii tăi care încă te țin de mână și sper că într-o zi tu și oamenii buni veți reuși!