Sunt ok?

 “Cum ești?”

“Ok…”

Dar mintea mea a ieșit din “mutare, organizare, amenajare” și acum e confuză.

Știu unde sunt și din ce motive, văd câștigurile, dar nu am avut timp suficient să procesez, să integrez schimbarea.

Creierul meu îmi aduce zilnic imagini din rutina mea din Danemarca. Așa, la întâmplare. Nu cu dor sau alte emoții, doar imagini, ca și când aș fi acolo deși nu sunt. Mintea mea are nevoie să integreze schimbarea și are nevoie de poduri pentru a trece din obișnuințele vechi în cele noi pe care le construiesc acum. 

Rutina de aici se construiește încet, încet și se simte bine, dar nu e parte din mine încă. 

Mă conectez des cu prietenii și e așa frumos, dar atât de străin în același timp. Ne-am regăsit, dar e nevoie de timp pentru a fi în sincron. 

Continuu mai organizez câte ceva, planific, lucrez, creez conținut, am obiective și nu-mi dau pace deloc. Nu am avut pauză și mă oblig să nu am. Dar deja corpul meu dă semne, iar. 

Mă întorc de unde am plecat, dar în alt loc? Nu, nu vreau asta. Aleg să nu fac asta. 

Pauză. Îmi doresc să mă odihnesc și relaxez exact ca Prăji în poza asta. Amin. 

O pierdere e o pierdere, aleasă sau nu.

 După ce le-am aranjat cam pe toate în noua locuință, am început să simt pierderea a tot ceea ce am început să construiesc în Danemarca timp de 3 ani. 

Și nu mă refer la ceea ce am putut lua cu mine înapoi în România, cum ar fi evoluția mea personală și profesională, ci la ceea ce a rămas acolo pentru că doar acolo poate fi.

Relațiile de acolo, rutina, stilul de viață specific.

Da, e ceva asumat ca pierdere, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi dau voie să simt tristețea firească. O pierdere e o pierdere, aleasă sau nu. 

Când mă gândesc la Danemarca alături de cuvântul acasă, îmi apar în minte doar imagini din Sønderborg. Esbjerg, al doilea oraș ce m-a găzduit în Danemarca, nu a trezit nimic în sufletul meu, ba chiar mi-a oferit o izolare pe care nu am mai trăit-o niciodată. Revenind la Sønderborg, pentru mine, e orășelul în care găsești cam tot ce îți trebuie și te poți simți, oricând vrei, ca la țară. Intim, liniștit, curat, verde și cu marea la picioare. 

Și când scriu asta, inima mea e frântă, exact ca atunci când am conștientizat că eu vreau mai tare în România decât în Danemarca. Și e firesc să fie așa. 

Într-una din zilele de formare în psihoterapie, i-am zis unei colege că în perioada în care eram între opțiuni, mă simțeam ca în maneaua ale cărei versuri spune “Una-i mamă la copii,/ Alta-i pofta inimii.” Asta descrie cel mai bine sentimentul pe care l-am trăit și cred ca mulți se pot regăsi. În final, nu le poți avea pe amândouă pentru totdeauna și dacă le ai, cumva, îți vei pierde timp, bucăți din tine și din relațiile importante, momente importante doar pentru ambiția de a le avea pe ambele sau pentru a fugi de asumarea unei alegeri. 

Eu am renunțat la una pentru a o avea complet pe cealaltă și astfel să mă simt și eu completă. 

Viața se simte intens în Italia

 Vacanța asta în Italia a fost planificată în mult timp. Pe de o parte, aș spune că a durat cam mult, dar pe de altă parte, cred că s-a materializat exact când era mare nevoie din multe puncte de vedere.

Pentru că a fost o vacanță cu prietenii noștri nași, noi locuim în Danemarca și ei în România, dar și pentru că avem vieți destul de diferite, am așezat-o abia la aniversarea noastră ca fini și nași.

Am scris deja că obiectivul principal a fost Retroscena și în jurul acestei experiențe am gândit, în mare, restul.

Mi-am propus să primesc tot ce are să îmi ofere Italia zilele acestea și așa am făcut.

Primul lucru pe care l-am observat e aglomerația de pe străzi (mașini, oameni, scutere, biciclete). Lucru pe care nu îmi amintesc să îl fi conștientizat la prima mea vizită în Italia. Până în Februarie anul acesta, mă copleșea așa ceva. Îmi amintesc că de fiecare dată când eram prin Iași îi spuneam Adinei că mă obosește teribil aglomerația și traficul încărcat. Procesul meu profund de terapie pe care îl fac datorită formării în psihoterapie, a produs o schimbare majoră în mine din punctul ăsta de vedere: mă încarcă pozitiv oamenii din aglomerația de pe străzi, din aeroport. Și asta m-a fermecat în Italia zilele astea: să văd și să simt cum curge viața, cum oamenii se plimbă, se conectează unii cu alții chiar și pentru câteva secunde, trăiesc. 

În trafic, m-a surprins de multe ori să văd cum bicicliștii nu sunt respectați mai deloc, dar cumva, nu știu cum, în acest haos, oamenii au o logică, un fel de armonie, lucrurile curg și așa și pare că sunt bine.

Ce am văzut zilele astea în Italia, ca arhitectură, clădiri istorice, m-a fermecat şi mi-a oferit o liniște interioară după care am fost disperată în ultimele câteva luni. Mintea mea a fost dusă de la nivel 1000 anxietate, stres, nevoie de control complet, ambivalență, entuziasm amestecat cu sentiment de pierdere, la clișeul “trăiește clipa, trăiește momentul”, aici și acum, curiozitate, bucurie.

Italia e plină de viață chiar și în locurile mai puțin aglomerate. 

Cea mai autentică experiență  am avut-o în ultima seară când, căutând un loc de unde să luăm mâncare pentru cină, am găsit un local destul de vintage aș spune frumos, dar vechi dacă e să fiu onestă, ce m-a fermecat de când am intrat să întrebăm la cât se închide și domnul ne-a arătat pe ceasul lui analog ora (el nu vorbea engleză și noi nu vorbim italiană chiar dacă înțelegem binișor limba asta). 

Acolo am mâncat cea mai bună pizza din Italia de până acum, cea mai bună prăjitură cu lămâie și am avut norocul de a fi serviți (până la urmă) de o româncă. 

Dimineață, la parterul blocului în care am dormit, am descoperit o simplă cafenea care nu a atras atenția decât prin vitalitatea celor ce lucrează acolo. Zâmbete, energie, căldură și o atitudine reală de tipul “ne știm deja, sunteți de aici.” Repet, reală, nu politicoasă.

Exemplu, una dintre doamnele ce ne-a servit din spatele tejghelei, când a plecat, ne-a făcut cu mâna plină de energie și ne-a zis la revedere sau ceva asemănător. Nu știu exact ce cuvinte a folosit pentru că eram captivată de vitalitatea ei.

Îmi place liniștea și calmul din Danemarca și de la început asta mi-a făcut mult bine, dar zilele astea am simțit că am nevoie de vitalitatea și deschiderea specifică italienilor, pe lângă liniștea interioară.

Nu m-aș muta în Italia în viața asta, nu pentru că nu-mi place, ci pentru că nu mă văd trăind în Italia, dar două vizite, până acum, nu-mi sunt suficiente și îi las promisiunea că voi reveni pentru că nu-mi oferă doar cultură, ci și multă viață. 

De ce iubesc Danemarca?

 Recent, am primit întrebarea “Ce îți place în Danemarca?” și nu știam de unde să încep și unde să termin, pe de o parte. 

În același timp, prima dată îmi vine în minte: curat, natură, liniște. 

Textul acesta e unul scris exact cum au curs gândurile mele, nu e un articol gândit și structurat special pentru a informa pe cineva.

Da, primii aproximativ 2 ani  am locuit într-un oraș mic despre care eu spun că e ca la țară, dar cu toate beneficiile unui oraș, și poate asta nu e valabil pentru orașele mari (adică liniștea și multă natură), dar cred că depinde prin ce zone ale unui oraș mare obișnuiești să îți petreci timpul. Acum, locuiesc într-un oraș mai mare și mă bucur de zona aleasă de noi (din grabă mai mult) 

pentru că e în afara orașului și e mult, mult verde în jur, cu multe spații de plimbare, cu multă iarbă, mulți copaci, multe flori, iepuri, păsări și vaci cu breton. 

Marea nu mai e atât de aproape pentru mers pe jos, dar e foarte la îndemână cu mașina și chiar cu bicicleta. Asta îmi lipsește - să merg la mare cum mergeam: pe jos în maxim 5 minute de mers lejer. 

Curățenia e vizibilă cu ochiul liber chiar dacă pe alocuri mai vezi tot felul de ambalaje și chiar și aici se organizează activități voluntare de curățenie, dar sincer… nu știu cât gunoi poți să găsești. 

Liniștea… unii pot spune că e pustiu, dar nu și când e soare. Cumva, și când e multă lume pe afară există un fel de liniște. 

Îmi spunea Alex într-o zi, după ce a fost la un meci de fotbal, că se uita fascinat cum sutele de oameni care ieșeau de la meci, mergeau pe trotuar, nu pe stradă, nu pe pista de biciclete. Și asta e liniște pentru mine - nivelul de grijă pentru mediul în care trăiești, obișnuința de a respecta regulile fără să spună majoritatea “lasă ca merge si așa”. 

Eficiența pe care am experimentat-o în interacțiunea cu serviciile statului: 

⁃ cazierul cerut și primit pe mail a doua zi.

⁃ serviciul de stare civilă cu tot ce înseamnă plus că atunci când am mers, la câteva luni după căsătorie, ca să semnalăm o literă lipsă în numele meu, ne-au emis alt document pe loc, în câteva minute.

⁃ schimbarea medicului de familie.

Am mers o dată la spital la urgențe și nu aveau medicul specialist de care aveam nevoie, așa ca am fost trimisă cu o listă de medici specialiști și în al doilea cabinet am și fost primită (pe asigurarea medicală). 

⁃ cumpărarea- vânzarea unei mașini se face online; înmatricularea acesteia e super simplă, fără programare, fără stat la rând (asta dacă vrei numere aleatorii, nu știu pentru personalizate).

⁃ rezidența în Danemarca e simplu de obținut ca cetățean european iar angajații cu care am interacționat au fost MEREU așa cum trebuie să fie.

⁃ schimbarea permisului de conducere - simplu și la timp.

⁃ contactul cu angajații de la taxe și impozite a fost mereu în regulă pentru mine, fără anxietate, nervi și stres privind interacțiunea cu ei.

Spun sincer, câteodată mi se pare că e prea ușor și prea eficient ca să fie adevărat. 

Aaaa! Și nu există animale ale străzii așa cum există în România. Știu ca există adăposturi care se ocupă serios de datul spre adopție, dar în comparație cu ce e în România pe străzi, în adăposturi ale asociațiilor și cele publice… aici pot trăi liniștită că nu simt furie și neputință văzând animale abandonate pe stradă la fiecare pas.

Decizia de a mă muta în Danemarca a fost cea mai curajoasă din viața mea de până acum și o recomand dacă simți asta. Nu am niciun regret legat de asta, doar recunoștință și când trag linie, ies pe plus din atât de multe puncte de vedere. 

Există și minusuri și ele sunt destul de subiective, poate mai mult decât avantajele (pentru că deși lucrurile funcționează bine aici, experiențele pot fi diferite de la om la om). Despre asta voi scrie mai târziu. 

Ce e important de știut e că dacă vrei să îți construiești o viață aici, nu să strângi bani ca să îi duci în România, nu te vei îmbogăți în timp scurt. A construi o viață într-o altă țară, e despre a trăi decent în primii ani, despre adaptare, integrare, și despre o reconstruire a ta ca om și pentru asta ai nevoie de bani. Dacă îi pui deoparte, ești doar într-o bulă în care muncești- te odihnești- mai ieși din când în când în oraș că se nimerește (și eventual doar cu români)- muncești - muncești - muncești și treci prin frustrare, neîmplinire, furie, izolare. 

Asta nu e greșit, e ceva ce mie nu mi se potrivește. 

Eu nu sunt unul dintre oamenii care au plecat cu serviciul, eu am plecat lăsând serviciul și am luat-o de la zero cu tot, mai ales cu asta, deci rândurile astea vorbesc despre experiența mea personală și despre ca am văzut și auzit la alți români de aici și oameni de altă naționalitate.

Au trecut 32 de ani de când exiști

 Te-ai trezit de ziua ta și ai simțit că ești odihnită, relaxată, fericită și împlinită.

După miezul nopții soțul tău deja îți spusese “La mulți ani!” pe ritmurile unei melodii cu energie faină, ați dansat în baie și ți-a dat apoi cadoul.

Dimineață te-a acoperit cu pupici și dragoste.

Te-a dus la pilates, te-a luat acasă unde te așteptau florile de la el și de la prietenii voștri dragi.

Te-a încurajat apoi să te machiezi dacă asta simți, deși el mereu îți spune că cea mai frumoasă ești nemachiată. 

Ați ieșit în oraș să sărbătoriți că exiști. 

Voi doi, prânzul și apoi un film deosebit despre viață, relații, decizii, bucurii, tristeți și trecerea timpului. Ai plâns cu muci la film pentru că e un film cu mult sens și a venit cu un răspuns în plus la întrebarea ta “Ce ai de făcut cu viața ta?”.

Tot azi ați discutat ceva serios despre viitorul vostru și ai fost împăcată că gândiți la fel. 

Ai primit multe mesaje de suflet și daruri neașteptate. 

Ești iubită, apreciată, respectată și  îndrăgită. 

Îți place să înveți, să te cunoști, să fii mai înțeleaptă și un om mai bun. Ai o profesie pe care o iubești, ești încrezătoare că faci o treabă bună, vrei și știi că mai ai atât de multe de învățat. Tot ce vei mai învăța te va transforma continuu și asta e ceva ce pentru tine e sens în viață. 

Te simți împlinită, recunoscătoare și simți că ai crescut frumos ca om. 

Ce zici, dragă Anca, nu-i așa că e tot ce ai visat?

Ies în lume

 Recunosc, prima lună în noul oraș a fost, predominant, după entuziasm, despre sentiment de izolare şi deprimare. 

Da, soțul și prietenii de la distanță sunt mereu cu mine, dar știm cu toții ca avem nevoie și de socializare în afara familiei, fizic, nu e suficient online.

Așa ca în a doua lună, am decis să caut evenimente în oraș, activități de socializare la care pot și simt să particip. 

E fain să lucrez de acasă, are multe avantaje chestia asta, dar asta înseamnă mai mult timp petrecut în casă și mai puțin printre alți oameni, iar când nu am avut cu cine să ies așa cum eram obișnuită în celălalt oraș, nu s-a simțit bine deloc.

Două activități am programat pentru luna asta deocamdată. Una deja a avut loc azi într-un spațiu super cald, primitor și hygge cu oameni la fel.

Am fost puține persoane, dar am avut discuții faine și starea mea a fost una relaxată si am simțit că, cel puțin pe anumite subiecte, rezonez cu cele prezente. 

Activitatea asta informală şi relaxată organizată de o româncă ce locuiește în Danemarca de mult timp, împreună cu o daneză, a venit mănușă pentru mine, atât personal cât și profesional. De mult timp mă gândesc să fac ceva în afara ședințelor individuale plătite și programelor mele de dezvoltare personală şi acum am găsit varianta perfectă. 

Azi am ieșit în lume în noul oraș care mi-e acasă Şi declar ziua în total succes! 

Sunt recunoscătoare 🤍🌞

Rădăcini de care nu știam

 Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea. 

Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe. 

Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.

Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.

 Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă  de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca. 

Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă. 

Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci. 

Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…

Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți  cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte. 

Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.

Știu că și acolo va continua povestea fain,  dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început. 

Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.