Te trezești într-o dimineață oarecare, citești mesajul că a murit și spre seară îți calci hainele negre în tăcere.
Peste zi ai fost la mall să cumperi o cămașă neagră pentru tatăl tău care își va înmormânta tatăl, după ce a avut grijă de el un timp, bolnav la pat fiind.
Fără plâns zgomotos.
Doar prin viață așa cum e ea - de mână cu moartea pe care refuzăm să o acceptăm din timp.
Îți amintești de prima ta experiență cu moartea cuiva cunoscut - vecina mai mare decât tine cu vreo 2 ani. Îți amintești că la priveghi nici nu ai putut să stai să te uiți la ea întinsă în sicriu și ai ieșit afară plângând crezând că ești într-un coșmar, nu în realitate. Asta după ce o vizitaseși cu ceva timp înainte și nu ai mai recunoscut-o pentru că, deși era elevă de clasa a 8-a, era cu scutec, nu vorbea și avea privirea unui copil de 2-3 ani.
Apoi, te gândești la perioada când femeia care nu a apucat să îți devină soacră oficial, era în comă în spital și tu, o copilă de 23 ani, încercai să îți dai seama cum trebuie să ai grijă de iubitul tău, dar mai ales, cum să îi spui că la ultima vizită în spital, medicul a zis că nu mai are nicio șansă.
Și voi doi, singuri, dar alături cu fix o mână de prieteni (unii cu prezență fizică la înmormântarea organizată de voi și alții și cu împrumut în bani pentru înmormântare), trăiți doliul ca adulți, pentru prima dată.
Și înmormântarea asta o trăiești ca pe un coșmar, un film care se va termina și apoi vei ieși din cinema și gata.
Îți amintești și de mesajul primit de la el, în timp ce erai la clasă cu elevii, când ți-a zis că i-a murit tatăl. Știi și cum l-ai sunat și (stupid, dar de înțeles) l-ai întrebat “Cum adică?!”. Îți vin în minte și momentele petrecute la intrarea în morgă, auzind sunete de fierăstrău electric, așteptând hârtiuța de care era nevoie pentru ceva, nu mai știu ce…
Îți amintești de telefonul primit din senin, într-o seară de sâmbătă când auzi de la celălalt capăt “A murit mama!” și tu îngheți și nu zici nimic iar când te dezmeticești și vrei să spui ceva, ea închide pentru că oricum nu e nimic de zis.
Postarea de pe Facebook din care afli că a murit și fratele ei, un an mai târziu.
Doliul e ciudat. Pe unii îi plângi cu durere în piept, pe alții îi jelești tăcând. Îți amintești de ei în momente total întâmplătoare și apoi îți continui viața căci nu mai e nimic de zis și de făcut. Și trăind, încerci să accepți că moartea e după colț mereu pentru tine și pentru toți ceilalți. Lucrezi la asta cu gândul că poate, poate, va fi mai ușor când vei retrăi realitatea că nu li se întâmplă doar altora.
