Vacanța asta în Italia a fost planificată în mult timp. Pe de o parte, aș spune că a durat cam mult, dar pe de altă parte, cred că s-a materializat exact când era mare nevoie din multe puncte de vedere.
Pentru că a fost o vacanță cu prietenii noștri nași, noi locuim în Danemarca și ei în România, dar și pentru că avem vieți destul de diferite, am așezat-o abia la aniversarea noastră ca fini și nași.
Am scris deja că obiectivul principal a fost Retroscena și în jurul acestei experiențe am gândit, în mare, restul.
Mi-am propus să primesc tot ce are să îmi ofere Italia zilele acestea și așa am făcut.
Primul lucru pe care l-am observat e aglomerația de pe străzi (mașini, oameni, scutere, biciclete). Lucru pe care nu îmi amintesc să îl fi conștientizat la prima mea vizită în Italia. Până în Februarie anul acesta, mă copleșea așa ceva. Îmi amintesc că de fiecare dată când eram prin Iași îi spuneam Adinei că mă obosește teribil aglomerația și traficul încărcat. Procesul meu profund de terapie pe care îl fac datorită formării în psihoterapie, a produs o schimbare majoră în mine din punctul ăsta de vedere: mă încarcă pozitiv oamenii din aglomerația de pe străzi, din aeroport. Și asta m-a fermecat în Italia zilele astea: să văd și să simt cum curge viața, cum oamenii se plimbă, se conectează unii cu alții chiar și pentru câteva secunde, trăiesc.
În trafic, m-a surprins de multe ori să văd cum bicicliștii nu sunt respectați mai deloc, dar cumva, nu știu cum, în acest haos, oamenii au o logică, un fel de armonie, lucrurile curg și așa și pare că sunt bine.
Ce am văzut zilele astea în Italia, ca arhitectură, clădiri istorice, m-a fermecat şi mi-a oferit o liniște interioară după care am fost disperată în ultimele câteva luni. Mintea mea a fost dusă de la nivel 1000 anxietate, stres, nevoie de control complet, ambivalență, entuziasm amestecat cu sentiment de pierdere, la clișeul “trăiește clipa, trăiește momentul”, aici și acum, curiozitate, bucurie.
Italia e plină de viață chiar și în locurile mai puțin aglomerate.
Cea mai autentică experiență am avut-o în ultima seară când, căutând un loc de unde să luăm mâncare pentru cină, am găsit un local destul de vintage aș spune frumos, dar vechi dacă e să fiu onestă, ce m-a fermecat de când am intrat să întrebăm la cât se închide și domnul ne-a arătat pe ceasul lui analog ora (el nu vorbea engleză și noi nu vorbim italiană chiar dacă înțelegem binișor limba asta).
Acolo am mâncat cea mai bună pizza din Italia de până acum, cea mai bună prăjitură cu lămâie și am avut norocul de a fi serviți (până la urmă) de o româncă.
Dimineață, la parterul blocului în care am dormit, am descoperit o simplă cafenea care nu a atras atenția decât prin vitalitatea celor ce lucrează acolo. Zâmbete, energie, căldură și o atitudine reală de tipul “ne știm deja, sunteți de aici.” Repet, reală, nu politicoasă.
Exemplu, una dintre doamnele ce ne-a servit din spatele tejghelei, când a plecat, ne-a făcut cu mâna plină de energie și ne-a zis la revedere sau ceva asemănător. Nu știu exact ce cuvinte a folosit pentru că eram captivată de vitalitatea ei.
Îmi place liniștea și calmul din Danemarca și de la început asta mi-a făcut mult bine, dar zilele astea am simțit că am nevoie de vitalitatea și deschiderea specifică italienilor, pe lângă liniștea interioară.
Nu m-aș muta în Italia în viața asta, nu pentru că nu-mi place, ci pentru că nu mă văd trăind în Italia, dar două vizite, până acum, nu-mi sunt suficiente și îi las promisiunea că voi reveni pentru că nu-mi oferă doar cultură, ci și multă viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu