Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea.
Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe.
Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.
Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.
Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca.
Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă.
Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci.
Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…
Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte.
Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.
Știu că și acolo va continua povestea fain, dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început.
Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu