Adevărata româncă din povestea mea

 

Am scris anul trecut despre o întâmplare (menținută pe ceva timp), din care, la final, am înțeles exact cum se desfășoară lucrurile atunci când totul pleacă de la o simplă neînțelegere. Nu am zis despre ce e vorba atunci. Scriu acum.

Mergeam la școala de limbă daneză de trei ori pe săptămână. Luni și Marți aveam o profesoară iar Miercurea ne supraveghea și răspundea la întrebări o alta. 

Prima zi  în care am cunoscut-o pe C., era și prima mea zi la modulul 2. Greșisem clasa, eram stresată și mi-a fost antipatică. Țin să cred că și eu ei🤭 Aveam să aflu Miercuri că pe ea o voi întâlni săptămânal în fiecare zi de Miercuri. Mi-a fost antipatică în continuare, dar cred că starea mea, în continuare de stres și sentiment de inferioritate față de ceilalți colegi care erau avansați, a influențat mult modul în care am perceput-o. Oricum, am simțit că mă ignora, fiind începătoare și abia rostind câteva propoziții, și părea că preferă să discute cu cei avansați.

Următoarea zi de școală mi-a adus o veste despre ea. Îi povesteam unei colege românce despre această profesoară și ea a zis: “Aaa! O știu! Dar tu știi că e româncă?!”.

Recunosc, mi-a picat fața pentru că eu îi spusesem profesoarei C. că sunt din România și într-o discuție de mai târziu, m-a întrebat, ca și pe alții, dacă în țara mea natală sunt munți.  Și eu mă gândesc: “Pe bune?! Oare ce fel de resentimente poate să aibă femeia asta față de România sau de români, încât să se prefacă așa că nici măcar nu știe că în România există munți? Ea fiind româncă…”.

În fine, mai discut puțin cu colega despre treaba asta și îmi văd de scoală.

Bineînțeles că am povestit treaba asta prietenelor mele și una dintre ele mi-a zis că nu am tupeu să mă duc la școală, Miercuri, cu tricolorul după mine sau cu imnul național ca ton de apel. Eu mi-am luat ia. Nicio reacție din partea ei😂

Nu mai știu că în a doua Miecuri sau mai târziu, m-a mai întrebat de unde sunt. Eu eram mult prea uimită și blocată ca să pot să îi spun ceva de genul “Am auzit că și tu ești din România.” sau “Dar tu de unde ești?”, așa că am continuat povestea doar discutând cu prietenii și familia despre asta.

Colega care îmi dăduse informația asta nu venea mai deloc Miercurea și când mergea, nu eram eu la școală. Informația asta contează 🤭

Teoria “conspirației” a continuat legat de profesoara româncă ce preda daneza și nu spunea că e româncă. Tot felul de explicații și teorii se regăseau în discuțiile mele cu două prietene: “Băi! Eu cred că își respinge identitatea.”, “Eu cred că are experiențe proaste cu alți români și nu-i mai trebuie.”, “Eu nu pot să cred că cineva chiar poate să aibă o asemenea atitudine.”, iar antipatia mea era mereu mai ridicată decât empatia față de ea. Un timp nici nu am mai mers la școală în zilele de Miecuri (eu spuneam că prioritizez ședințele mele, dar cred că de fapt o evitam pe C.), era mai mult de neînțeles pentru mine și mie îmi place să înțeleg. Nu știu exact ce m-a oprit să îi spun ce știam și să manifest curiozitate pentru situație, nu antipatie… Poate faptul că acolo eram un elev începător cu multe frustrări legat de exprimare și ce trecea prin dificultățile adaptării și asta mă preocupa mai mult.

Între timp, cu diverse ocazii, remarcasem o altă tânără profesoară prin școală. O vedeam ba în clasa în care preda (școala avea ca toate clasele cu geamuri și către interior, nu doar către exteriorul clădirii), ba în spațiile comune. Avea o energie faină, dinamică, ținea ritmul și cânta când, o datâ pe săptămână, toate clasele se adunau într-un singur loc și se făcea karaoke în daneză.

O admiram, îmi plăcea de ea. Ea e A.

În Iunie, spre finalul lunii am lipsit în cele trei zile de școală, tocmai când începeam cursurile cu profesoara nouă. Emilia, colega mea româncă (care între timp mi-a devenit prietenă și acuși îi voi boteza copilul, iar asta e altă poveste), mi-a trimis mesaj și mi-a zis că nouă profesoară e super și e chiar româncă. “Pfff!” îmi spun eu, “Nu ai cum!”. Singura profesoară româncă de care știam era C., pe care nu o plăceam aproape deloc și despre care aveam o poveste bazată pe presupuneri destul de neplăcute.

Vă zic, m-am gândit cu stres la ziua în care urma să merg la școală și o voi întâlni. Mă stresa gândul că voi vorbi în daneză în clasă și ea mă va critică și judeca (în gând), pentru că nu știu suficient, că va fi poate chiar dezamăgită să vadă o româncă ce nu știe, nu se descurcă, nu învață mai mult, că nu voi merge la ore cu plăcere pentru că simt că nu o plac și atunci procesul meu de învățare va fi greoi și chiar mai neplăcut decât e în unele zile.

Și a venit ziua în care am ajuns la școală și așteptam să se facă 08:30 ca profesoară nouă să între în clasă. Între timp, unele colege îmi spuneau cât de fain lucrează nouă profă, ce fel de exerciții folosește, cum vorbește, ce energie faină are etc. Eu eram total debusolată pentru că o știam pe profesoară româncă și nu era deloc cum o descriau ele.

Și, în sfârșit, intră profa în clasă. Eu mă uit la Emilia, și Emilia îmi confirmă că ea e - noua noastră profă de daneză cu sânge românesc în vene. 

Ea e A., cea pe care o admiram prin școală pentru energia faină, cea care îmi părea familiară și care a fost mereu singura profesoară româncă din acea școală de limbă daneză.

Ea e A. și în vara aceea mi-a devenit profesoară până când cursurile de limbă s-au mutat la altă școală și eu am luat o pauză de la asta, apoi m-a invitat la cafea în oraș împreună cu prietena ei cu același nume care e tot româncă. Când nu mi-a mai fost profesoară și mi-a scris să ieșim la cafea, a fost prima dată când noi am vorbit în limba română. Până atunci, la școală, mai strecura câte 2-3 cuvinte pe săptămână ca să mă ajute să înțeleg mai bine sensul unor cuvinte din daneză.

După ce am stabilit cu ea când și unde ne întâlnim la cafea, i-am zis lui Alex, printre altele, ceva cam așa: Acum, A. mă va cunoaște exact cum sunt, și eu nu mă voi mai simți incapabilă să exprim cine și cum sunt, ce gândesc și ce simt.

Și așa s-a simțit pentru mine, eliberator și inedit că am ieșit la cafea cu adevărata profesoară de daneză cu aceeași origine națională ca și mine. Ea nu respinge identitatea de româncă precum o făcea presupusa profesoră, din povestea mea, căreia eu i-am creionat un tablou complet greșit bazat pe o neînțelegere și multe presupuneri.