Din durere faci putere!

Acesta este un text care POATE să genereze emoții negative puternice în cazul celor care se recunosc într-o descriere sau alta.

Se întâmplă să îți începi ziua liniștit/ă, citești în timp ce bei cafeaua, te informezi, stai de vorbă cu partenerul/partenera și totul pare la locul său, ești în pace.

Și...zbang! 

Apare cineva, care poate fi oricine, dar de obicei e cineva din familie sau dintre cei cunoscuți, și acel cineva îți spune ceva. Persoana respectivă proiectează niște frici și o rușine, ambele ale sale, asupra ta. Te mai și judecă într-un mod deghizat, ca o glumă chiar. 

Tu simți exact ce a dorit să transmită, nu există îndoieli pentru că o cunoști foarte bine și te-ai mai simțit așa în interacțiunea cu el/ea... de prea multe ori, dar totuși ai impresia (ca de fiecare dată), că ești nebun/ă sau paranoia și ceri părerea celor despre care știi că sunt sinceri și nu încearcă să te rănească în niciun fel, nu au nimic de demonstrat în fața ta și, mai important, nu se cred superiori față de tine. Ți se validează emoția și gândurile, dar durerea nu dispare. 

De ce durere? Pentru că poți avea toate cunoștințele din lume despre cum funcționează mental oamenii, poți înțelege foarte bine că unii reacționează și acționează fără să se gândească la nevoia celuilalt, se gândesc numai la nevoile sale, și spun sau fac lucruri care sunt numai despre cât de importanți sunt, cât de deștepți sunt, cât de multă experiență au în comparație cu tine, și tot te doare când se întâmplă așa ceva. Știi că dacă vei încerca să explici ce simți și de ce nu e în regulă ce ți-au făcut sau zis, vor arunca vina asupra ta, vei fi numit nerecunoscător/nerecunoscătoare, sensibil/ă, încăpățânat/ă ș.a.m.d. Nu are rost să deschizi subiectul, doar încerci să setezi, elegant, niște limite. 

Cei care fac asta sunt oameni în care ai încredere, oameni pe care îi iubești și de la care ai nevoie de sprijin necondiționat oriunde ai fi și orice ai face.

Oamenii care fac asta pot fi: partener/ă, soție/soț, frate/soră, prieten/ă,  părinți, șef/ă, colegi de serviciu.

Știu că nu sunt singura care a trăit asemenea situații, știu că cei care fac așa ceva au suferit enorm în copilărie, că niciodată în viața lor nu au simțit cu adevărat că au fost sau sunt importanți, știu că uneori nu vor neapărat  răul celorlalți sau nu-l vor deloc, dar.... oameni buni, gândiți-vă un pic la cel de lângă voi și dacă ați greșit încercați să reparați! 

Nimeni nu e fără de greșeală și toți putem să reparăm ce am  făcut aiurea în relațiile pe care le avem, dacă vrem!

Fiecare are drumul său în viață, în funcție de cum știe cel mai bine la un moment dat, în funcție de ceea ce vrea, are nevoie, își dorește. Putem oferi sfaturi, putem exprima frici sau îngrijorări, dar niciodată atâta timp cât nevoia noastră distruge nevoia și demnitatea celuilalt!

Și nu uitați:

1. Nu, nu ești nebun/ă! Nu, nu ți se pare! Nu, nu ești prea sensibil/ă! Nu, nu ești nerecunoscătoare! Nu, nu ești lipsit/ă de respect pentru că respingi manipularea, jignirile, controlul!

2. Ceea ce oferi, primești înapoi! Într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

De ce plângi pentru o mașină?

 Râdeam ca un copil după ce noi doi am cumpărat-o și m-am așezat pentru prima dată pe locul șoferului. Râdeam de bucurie și de faptul că mi se părea ireal că avem mașină care pornește din buton.

Prima noastră mașină gospodărească, ar spune unii. Noi i-am zis mașina noastră care nu ne-a lăsat niciodată-n drum.

Ce vacanțe frumoase am avut cu ea ducându-ne mereu la destinație, ce weekend-uri faine prin tot felul de locuri, și cum am venit cu ea până în Danemarca, fără să ne temem că nu ajungem cu bine.

Numai eu și mașina asta știm ce navetă am făcut în ultimii 3 ani: dealuri, văi, curbe, serpentine, oraș, sat izolat...

Am râs mult în mașina asta, am și plâns, am cântat, am dansat (cum se poate dansa pe scaun în mașină), am avut conștientizări la volan, mi-am lipezit mintea când am condus-o și mi-am testat abilitățile de șofer. 

De ce plâng azi când noi am trimis-o înapoi în România? De ce scriu despre o simplă mașină, un obiect? 

Poate pentru că mașina asta înseamnă siguranță, amintiri, bucurie, drumuri străbătute fără teamă, cu ea am ajuns în țara care acum e acasă pentru mine, tot cu ea au călătorit și pisicile noastre din România până în Danemarca. Poate pentru că mașina asta e o părticică din mine, din noi, nu e doar o adunatură de fier și alte materiale...

Știu că seaca propoziție "Asta e viața", se potrivește acum, și mai știu că sunt recunoscătoare pentru anii în care a fost a noastră continuu, pentru siguranța pe care mi-a dat-o mereu ca mijloc de transport și pentru comoditatea pe care am avut-o zi de zi către și de la serviciu, și nu numai...

Nu e sănătos să ne atașăm de lucrurile materiale, dar e sănătos să le găsim semnificația în viața noastră, nu doar rolul tehnic, căci altfel cred că am fi toți superficiali și nerecunoscători pentru tot ce deținem. 

Mititica noastră Renault Megane 3 din Decembrie 2009 sau cum îi place lui Alex să zică: 2010, a plecat ca să fie bucuria și ajutorul altcuiva. A plecat pe 7, ziua noastră magică și cifra mea norocoasă și sper ca asta să însemne ceva bun.

Mulțumesc!

Relația mea cu marea

Cuvintele unei femei, găsite la categoria sunete pe Instagram, m-au făcut să îmi dau seama de ceva.

Le voi reda aici traduse de mine: 

"Mereu sunt fericită când sunt înconjurată de apă. Oceanul mă face să mă simt foarte mică și mă face să îmi analizez viața din altă perspectivă. Îmi amintește că sunt un element atât de mic de pe Pământ. Asta mă face să fiu umilă și ancorată în realitate."

Asta mi-a clarificat motivul pentru care am o stare de bine de fiecare dată când văd marea. Îmi amintesc ce mare e lumea și cât de dezavantajos e să mă las influențată de gândurile mele anxioase, catastrofice, și de sabotorii din capul meu.

Îmi amintește ce tare sunt, cumva cool aș zice, ce curajoasă sunt, ce bine e că mă pot bucura de ceea ce văd, ce fain e că îmi scriu scenariul filmului vieții mele în mod asumat. 

Eu decid, eu primesc sau resping, eu fac sau nu ceva pentru mine, eu sacrific sau nu ceva pentru mine, eu mă situez în rolul de victimă sau nu, eu sunt pilotul vieții mele, eu îmi plâng de milă sau nu, eu îmi asum deciziile sau nu. 

Nu e niciun alt om care decide pentru mine. 

Eu sunt salvatoarea mea dacă am nevoie de salvare. 

Nu există în Universul ăsta cineva sau ceva care să facă ceva pentru mine atunci când eu am nevoie sa o fac. De asta am minte, discernământ, cunoștințe, și toate funcțiile corpului perfect utilizabile: ca să fac sau să nu fac ceva ce vreau, ce am nevoie.

Mă uit la mine

 

Când am făcut poza asta mă uitam la mine în oglindă.

Am început să mă uit la mine de ceva timp și e tare greu să faci asta.

Mă uit la mine în fiecare situație în care mă aflu, în fiecare interacțiune cu oricine, mă uit la mine când zâmbesc sau nu cuiva, când sunt nervoasă și spun sau nu spun ceva, când sunt irascibilă, când sunt nesigură din teama de rușine, când dau un telefon sau nu cuiva, când mă pierd, când mă regăsesc, când sunt productivă și când nu, când mă tem, când sunt curajoasă și când nu, când mintea mea e în contradicție și când nu, când sunt anxioasă și am nevoie de control total, și când nu. E tare greu, da, să recunoști în fața ta că ai atâtea de echilibrat la tine, că faci greșeli, că ieri nu era nevoie să țipi la cineva sau că nu era nevoie să jignești într-un fel sau altul, e greu să recunoști în fața ta că nu ești perfect, că nu ești îndreptățit...

E greu, dar...nu e nimic mai vindecător, mai aducător de echilibru, mai liniștitor și mai armonios!

"Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi." (M. Eminescu)

Zborul împotriva vântului

  Astăzi, când mergeam cu mașina spre casă, l-am rugat pe Alex să oprim într-o zonă pe malul mării. Imediat ce am ajuns pe ponton, mă uitam la un pescăruș care zbura tare greoi împotriva vântului, dar zbura pentru că avea nevoie să ajungă undeva în direcția aceea. Eram complet absorbită de imagine și de semnificația pe care i-am dat-o. În timpul ăsta, Alex mi-a făcut poze.

Prima zi a anului mi-a deschis mintea și am avut o conștientizare un pic cam dureroasă, rezultatul modului în care am crescut și am devenit om și profesionist. Validarea celor din jur. Părerea celor din jur, celor care nu trăiesc pentru mine, care nu trăiesc viața mea. Ce cred ei (frate, părinți, bunici, colegi, vecini, cunoștințe), despre mine, dar mai ales, ce cred ei despre activitatea mea profesională, despre ocupația mea. Ei! Aici e de muncă fetiță care vrei tu să îți accepți total minte de femeie! Nu mai compara părerea lor cu a ta, trăiești tu cu tine, tu în mintea ta, după mintea ta și părerea lor e în contradicție în general. De acolo vine conflictul care te bagă chiar și în depresie. Tu vrei să trăiești și să faci alegeri după mintea ta, dar cu gândul la părerea lor... 

De lucru și de zburat, chiar dacă e greu.