Cuvintele unei femei, găsite la categoria sunete pe Instagram, m-au făcut să îmi dau seama de ceva.
Le voi reda aici traduse de mine:
"Mereu sunt fericită când sunt înconjurată de apă. Oceanul mă face să mă simt foarte mică și mă face să îmi analizez viața din altă perspectivă. Îmi amintește că sunt un element atât de mic de pe Pământ. Asta mă face să fiu umilă și ancorată în realitate."
Asta mi-a clarificat motivul pentru care am o stare de bine de fiecare dată când văd marea. Îmi amintesc ce mare e lumea și cât de dezavantajos e să mă las influențată de gândurile mele anxioase, catastrofice, și de sabotorii din capul meu.
Îmi amintește ce tare sunt, cumva cool aș zice, ce curajoasă sunt, ce bine e că mă pot bucura de ceea ce văd, ce fain e că îmi scriu scenariul filmului vieții mele în mod asumat.
Eu decid, eu primesc sau resping, eu fac sau nu ceva pentru mine, eu sacrific sau nu ceva pentru mine, eu mă situez în rolul de victimă sau nu, eu sunt pilotul vieții mele, eu îmi plâng de milă sau nu, eu îmi asum deciziile sau nu.
Nu e niciun alt om care decide pentru mine.
Eu sunt salvatoarea mea dacă am nevoie de salvare.
Nu există în Universul ăsta cineva sau ceva care să facă ceva pentru mine atunci când eu am nevoie sa o fac. De asta am minte, discernământ, cunoștințe, și toate funcțiile corpului perfect utilizabile: ca să fac sau să nu fac ceva ce vreau, ce am nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu