Rădăcini de care nu știam

 Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea. 

Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe. 

Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.

Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.

 Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă  de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca. 

Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă. 

Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci. 

Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…

Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți  cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte. 

Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.

Știu că și acolo va continua povestea fain,  dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început. 

Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.

Eu mi-am făcut singură buchetul, el și-a cumpărat încălțările în dimineața zilei în care ne-am căsătorit.

Planul era: totul pe 6 Octombrie, dar când am început să simțim stresul legat de organizare, luând în calcul faptul că locuim în Danemarca și nu în România, ne-am dat seama că putem transforma complicat în simplu.

Totul s-a întâmplat rapid, deși de câteva săptămâni bune ne gândeam la varianta asta. Tot ce a fost organizat din timp a fost rochița mea, coronița mea și cămașa lui.

Inevitabil, am comparat abordarea și atitudinea din orașul meu natal cu cea de aici. Când am fost să discut cu ofițerul de stare civilă din orașul meu natal, am fost întâmpinată cu o atitudine de superioritate și acreală la pachet cu dosarul cu șină.

Am înțeles că acolo lucrurile merg cu pile, cunoștințe și generozitate neoficială din partea celor care vor să se căsătorească în weekend și nu în timpul programului funcționarului public. Am înțeles că în România sunt obligatorii niște analize pe care majoritatea oricum nu le fac, dar plătesc pentru adeverințele necesare la dosar și că, pe lângă asta, este o limită de timp foarte clară, rigidă, atât pentru dosar cât și pentru analize. 

Aici, în orașul în care noi locuim acum, am aplicat online. Ne-a luat 16 minute. Aici nu e nevoie de analize medicale, dar am fost  întrebați unde  când și unde ne-am cunoscut, de cât timp suntem împreună, cât timp am locuit împreună, am încărcat poze cu noi doi și tot poze am pus și cu documentele necesare. 

Aici am programat prin telefon ziua și ora căsătoriei, discutând cu o doamnă cu o energie pozitivă molipsitoare care ne-a făcut să simțim că planificăm ceva important, dar mai ales frumos și că jobul ei e să ne ajute cu asta. 

Aici am fost întrebați dacă vrem într-o zi lucrătoare sau în weekend și când am ales weekend, doamna nu a devenit nici acră, nici defensivă, nici nu a dat de înțeles că “în afara programului” e altă treabă. 

Da, aici taxa se plătește când se face cererea și poate părea o taxă mare la prima vedere, dar nu e dacă te gândești la cum funcționează sistemul și cum ești primit. Plus că e totul transparent legat de plata taxei.

Am ales cea mai intimă variantă posibilă: doar noi și cei doi martori necesari. Pentru că nu a fost posibil să ne fie alături toți cei dragi nouă, am preferat așa. Acum sunt convinsă că a fost fix ce aveam noi nevoie. 

A fost momentul nostru, doar pentru noi. 

S-a putut și să fie prezente câteva persoane dragi prin apel video. Doamna care a oficiat căsătoria ne-a dat timpul și spațiul necesar să facem ce aveam nevoie să facem. 

Totul era despre noi doi.

După ce am tremurat, transpirat și plâns de emoții de bucurie, în timp ce doamna ținea discursul plin de simboluri și valori sănătoase și de suflet legat de căsătorie, am semnat, ne-am bucurat și am plecat în tihnă să luăm pizza. 

Malul mării ne-a fost gazdă la picnicul ce-a fost context de sărbătorire și poze pentru a ne rămâne dovadă a unei zile speciale pentru noi. 

Pizza, șampanie, doi prieteni, marea, soarele, liniștea și un discurs din suflet care ne-a definitivat atmosfera de poveste. 

Și-am zis așa soțului meu: Ce viață!

Să locuiești în afara țării natale e o binecuvântare, dar și un blestem (?). Ai multe și, în același timp, nu ai multe.

Noi am avut prezență și iubire de la prietenii de aici, dar nu am avut prezența și iubirea celor din România decât prin mesaje dragi, urări și aprecieri.

Pentru noi, a fost ziua perfectă, cu vremea perfectă, cu tihnă, zâmbete, sentimentul că suntem și facem exact ce trebuie și cu iubire.

Povestea continuă și în Octombrie vom avea tihna de a ne bucura cu toții, împreună. 

Adevărata româncă din povestea mea

 

Am scris anul trecut despre o întâmplare (menținută pe ceva timp), din care, la final, am înțeles exact cum se desfășoară lucrurile atunci când totul pleacă de la o simplă neînțelegere. Nu am zis despre ce e vorba atunci. Scriu acum.

Mergeam la școala de limbă daneză de trei ori pe săptămână. Luni și Marți aveam o profesoară iar Miercurea ne supraveghea și răspundea la întrebări o alta. 

Prima zi  în care am cunoscut-o pe C., era și prima mea zi la modulul 2. Greșisem clasa, eram stresată și mi-a fost antipatică. Țin să cred că și eu ei🤭 Aveam să aflu Miercuri că pe ea o voi întâlni săptămânal în fiecare zi de Miercuri. Mi-a fost antipatică în continuare, dar cred că starea mea, în continuare de stres și sentiment de inferioritate față de ceilalți colegi care erau avansați, a influențat mult modul în care am perceput-o. Oricum, am simțit că mă ignora, fiind începătoare și abia rostind câteva propoziții, și părea că preferă să discute cu cei avansați.

Următoarea zi de școală mi-a adus o veste despre ea. Îi povesteam unei colege românce despre această profesoară și ea a zis: “Aaa! O știu! Dar tu știi că e româncă?!”.

Recunosc, mi-a picat fața pentru că eu îi spusesem profesoarei C. că sunt din România și într-o discuție de mai târziu, m-a întrebat, ca și pe alții, dacă în țara mea natală sunt munți.  Și eu mă gândesc: “Pe bune?! Oare ce fel de resentimente poate să aibă femeia asta față de România sau de români, încât să se prefacă așa că nici măcar nu știe că în România există munți? Ea fiind româncă…”.

În fine, mai discut puțin cu colega despre treaba asta și îmi văd de scoală.

Bineînțeles că am povestit treaba asta prietenelor mele și una dintre ele mi-a zis că nu am tupeu să mă duc la școală, Miercuri, cu tricolorul după mine sau cu imnul național ca ton de apel. Eu mi-am luat ia. Nicio reacție din partea ei😂

Nu mai știu că în a doua Miecuri sau mai târziu, m-a mai întrebat de unde sunt. Eu eram mult prea uimită și blocată ca să pot să îi spun ceva de genul “Am auzit că și tu ești din România.” sau “Dar tu de unde ești?”, așa că am continuat povestea doar discutând cu prietenii și familia despre asta.

Colega care îmi dăduse informația asta nu venea mai deloc Miercurea și când mergea, nu eram eu la școală. Informația asta contează 🤭

Teoria “conspirației” a continuat legat de profesoara româncă ce preda daneza și nu spunea că e româncă. Tot felul de explicații și teorii se regăseau în discuțiile mele cu două prietene: “Băi! Eu cred că își respinge identitatea.”, “Eu cred că are experiențe proaste cu alți români și nu-i mai trebuie.”, “Eu nu pot să cred că cineva chiar poate să aibă o asemenea atitudine.”, iar antipatia mea era mereu mai ridicată decât empatia față de ea. Un timp nici nu am mai mers la școală în zilele de Miecuri (eu spuneam că prioritizez ședințele mele, dar cred că de fapt o evitam pe C.), era mai mult de neînțeles pentru mine și mie îmi place să înțeleg. Nu știu exact ce m-a oprit să îi spun ce știam și să manifest curiozitate pentru situație, nu antipatie… Poate faptul că acolo eram un elev începător cu multe frustrări legat de exprimare și ce trecea prin dificultățile adaptării și asta mă preocupa mai mult.

Între timp, cu diverse ocazii, remarcasem o altă tânără profesoară prin școală. O vedeam ba în clasa în care preda (școala avea ca toate clasele cu geamuri și către interior, nu doar către exteriorul clădirii), ba în spațiile comune. Avea o energie faină, dinamică, ținea ritmul și cânta când, o datâ pe săptămână, toate clasele se adunau într-un singur loc și se făcea karaoke în daneză.

O admiram, îmi plăcea de ea. Ea e A.

În Iunie, spre finalul lunii am lipsit în cele trei zile de școală, tocmai când începeam cursurile cu profesoara nouă. Emilia, colega mea româncă (care între timp mi-a devenit prietenă și acuși îi voi boteza copilul, iar asta e altă poveste), mi-a trimis mesaj și mi-a zis că nouă profesoară e super și e chiar româncă. “Pfff!” îmi spun eu, “Nu ai cum!”. Singura profesoară româncă de care știam era C., pe care nu o plăceam aproape deloc și despre care aveam o poveste bazată pe presupuneri destul de neplăcute.

Vă zic, m-am gândit cu stres la ziua în care urma să merg la școală și o voi întâlni. Mă stresa gândul că voi vorbi în daneză în clasă și ea mă va critică și judeca (în gând), pentru că nu știu suficient, că va fi poate chiar dezamăgită să vadă o româncă ce nu știe, nu se descurcă, nu învață mai mult, că nu voi merge la ore cu plăcere pentru că simt că nu o plac și atunci procesul meu de învățare va fi greoi și chiar mai neplăcut decât e în unele zile.

Și a venit ziua în care am ajuns la școală și așteptam să se facă 08:30 ca profesoară nouă să între în clasă. Între timp, unele colege îmi spuneau cât de fain lucrează nouă profă, ce fel de exerciții folosește, cum vorbește, ce energie faină are etc. Eu eram total debusolată pentru că o știam pe profesoară româncă și nu era deloc cum o descriau ele.

Și, în sfârșit, intră profa în clasă. Eu mă uit la Emilia, și Emilia îmi confirmă că ea e - noua noastră profă de daneză cu sânge românesc în vene. 

Ea e A., cea pe care o admiram prin școală pentru energia faină, cea care îmi părea familiară și care a fost mereu singura profesoară româncă din acea școală de limbă daneză.

Ea e A. și în vara aceea mi-a devenit profesoară până când cursurile de limbă s-au mutat la altă școală și eu am luat o pauză de la asta, apoi m-a invitat la cafea în oraș împreună cu prietena ei cu același nume care e tot româncă. Când nu mi-a mai fost profesoară și mi-a scris să ieșim la cafea, a fost prima dată când noi am vorbit în limba română. Până atunci, la școală, mai strecura câte 2-3 cuvinte pe săptămână ca să mă ajute să înțeleg mai bine sensul unor cuvinte din daneză.

După ce am stabilit cu ea când și unde ne întâlnim la cafea, i-am zis lui Alex, printre altele, ceva cam așa: Acum, A. mă va cunoaște exact cum sunt, și eu nu mă voi mai simți incapabilă să exprim cine și cum sunt, ce gândesc și ce simt.

Și așa s-a simțit pentru mine, eliberator și inedit că am ieșit la cafea cu adevărata profesoară de daneză cu aceeași origine națională ca și mine. Ea nu respinge identitatea de româncă precum o făcea presupusa profesoră, din povestea mea, căreia eu i-am creionat un tablou complet greșit bazat pe o neînțelegere și multe presupuneri.