Relația noastră complicată

 

 Când mă pregăteam să plec, mă gândeam să scriu pentru tine o scrisoare de rămas bun în care să îți explic de ce simt să fac asta. Nu am făcut-o pentru că totul a fost prea rapid de la un punct și cred că nici nu am mai simțit să o fac.

Uite că îți scriu acum după ce am revenit să te văd.

M-am gândit la relația mea cu tine ca la una ușor nesănătoasă. Te știu dintotdeauna, mă știi, te iubesc și te admir, dar sunt atât de multe lucruri pe care nu le iubesc, nu îmi fac bine și care te definesc…

Iubesc munții tăi, iubesc apele tale, pădurile, dealurile și văile. Iubesc florile și mirosul de primăvară, vară, toamnă și iarnă de la țară. Iubesc curtea și grădina din ograda părintească, iubesc florile din grădina mamei, iubesc mirosul acela de frunze uscate pe care de obicei tata le strânge din curte toamna. Iubesc să simt gerul pe față și zăpada sub tabla încălțămintei mele când merg la țară și nu doar atunci. Iubesc oamenii care te iubesc pe tine.  Iubesc să mă bucur când te plouă exact așa cum ai nevoie și apoi să mă plimb cu picioarele goale prin iarba proaspăt spălată. 

Iubesc toate amintirile mele minunate asupra cărora ai vegheat când le-am creat, iubesc mâncarea ta, cântecele și dansurile tale (mai ales dansurile), iubesc florile de pe câmpurile tale și iarba aceea sălbatică.

Iubesc să văd animalele tale cum își trăiesc viața firesc și sub grija oamenilor tăi buni.

Iubesc faptul că atunci când eram copil ți-am străbătut drumurile din Flămânzi ca să merg la colindat, urat și semănat iarna.

Iubesc și că în copilărie am strâns mult praf pe mine jucându-mă cu prietenii pe drumurile din vecinătatea casei părintești.

Iubesc tot ce am învățat până la 29 de ani trăind pe pământul tău: a gânguri, a zâmbi, a merge, a vorbi, a scrie, a citi, a socoti, a râde, a plânge, a dezamăgi și a fi dezamăgită, a iubi, a urî, a mă teme și a fi curajoasă, a renunța, a mă certa, a îmi cere iertare, a deveni om cu carte, a iubi muntele, a ajuta, a spera, a suferi, a îmi asuma responsabilitatea, a gândi critic, a da șanse, a înțelege și a mă înțelege…

Știi că sunt mai multe în mintea și inima mea, și că sunt recunoscătoare pentru tot.

Relația noastră era consumatoare mai mult decât hrănitoare, și cu un “Du-te! Vino!” continuu în mintea mea. M-am raportat la tine ca la zona mea de confort, siguranță doar pentru că îmi ești atât de cunoscută și la îndemână, dar știm că ce îmi este cunoscut și confortabil, nu îmi e și aducător de liniște și împlinire.

Iubita mea, am plecat pentru că am plâns suficient pentru animalele moarte sau înfometate de pe străzi, pe care le vedeam zilnic și pe care le-am hrănit de fiecare dată când am putut, pentru că am fost dezamăgită iar și iar de oamenii aceia care pretind că muncesc pentru binele tău, pentru că acolo unde eu am vrut să aduc valoare, normalitate și armonie nu era loc suficient pentru asta și nici nu erau dorite de sistem cu adevărat aspectele astea. Am plecat pentru că legile făcute de oameni de-ai tăi nu protejează real copiii abuzați, femeile abuzate fizic și sau/sexual, oamenii cinstiți; pentru că aceleași legi nu pedepsesc suficient și înțelept greșelile grave sau fatale. 

Am simțit suficientă furie din cauză că ale tale căi nu sunt așa cum meriți și cum merităm toți; pentru că dorințele venite din frustrare și lipsă de iubire, ale prea multora nu te lasă să devii ce poți și ce avem nevoie noi.

Am fost tristă, furioasă, dezamăgită și dezgustată suficient cât am făcut parte din sistemul tău de învățământ. Știi că oamenii buni și valoroși de acolo sunt prea puțini și că ei încearcă zi de zi, cum am făcut și eu, să fie bine sau chiar minunat, să fie curat, să fie corect totul, dar toate eforturile lor sunt aproape sufocate de preocupările pentru valorile greșite, irelevante și de prea multe ori stupide, promovate de “mai marii” din organigrama sistemului. Am plecat pentru că atunci când cineva face abuz de putere, oamenilor le este frică să strige asta în gura mare pentru că, de fapt, nu prea sunt nici protejați, nici ajutați cum e firesc.

Știi cum m-am descurcat cu salariul de profesor și știi câți bani am cheltuit în 6 ani pentru consumabile ce ar fi trebuit să existe în școlile publice. Mai știi și că stresul profesional a fost prieten cu mine în toți acești ani, că neputința pe care am simțit-o în suficiente situații mi-a făcut liniștea bucăți.

Relația noastră era toxică pentru că ne iubeam și ne răneam în aceeași măsură - tu pe mine m-ai rănit prin oameni incapabili, corupți, fără scrupule, hoți, oportuniști, ipocriți, inconștienți, nepăsători și cruzi. Eu pe tine te-am rănit de fiecare dată când nu am fost un cetățean și un om exemplar, când am făcut lucruri cu jumătate de măsură pentru că nu știam mai mult sau pentru că nu mai voiam mai mult, nu mai aveam energie pentru mai mult, când nu am avut curajul și puterea să contribui la a face mai mult bine. Te-am rănit când am simțit prima dată că nu mai ești ceea ce am nevoie și în loc să te las, am început să gândesc și să vorbesc urât despre tine. Te-am dezamăgit poate atunci când am devenit mai bună, mai responsabilă, mai conștientă, mai capabilă, dar nu ți-am dat prea mult din asta…

Și să nu îi lași pe oamenii tăi să îmi spună că nu ești singura cu problemele astea, că deși ești așa, altele sunt mai rele. Nu asta este important pentru mine acum, important e că am ales ceva ce eu cred acum că e mai bun pentru mine. Eu am conștientizat că pot și fără tine, că sunt capabilă să îmi clădesc viața de care am nevoie departe de tine, că la un moment dat  și în altă parte îmi va fi la fel de ușor cum îmi e cu tine, dar mult mai liniște și bine.

Iubita mea, știi deja nu te mai țin de mână și că sunt bine acasă, știi că mă voi întoarce la tine de fiecare dată când voi simți și va fi cu putință, știi că acum relația noastră e una de la distanță, una pe principiul “Mai răruț că-i mai drăguț.” Așa mă simt eu liniștită acum, așa simt să fac.

Eu am încercat să fiu parte din schimbarea de care ai nevoie, dar la un moment dat resursele mele au ajuns la nivel minim și eu ieșeam pe minus dacă mai continuam. Am decis că viața mea se întâmplă acum și nu mai vreau să o trăiesc încercând, până la final, să contribui la acea schimbare. 

Te port în suflet și uneori mi-e dor de tine, dar eu sunt mai bine fără tine acum.

Dacă la un moment dat, voi decide să revin la tine definitiv, te asigur că partea mea nu va mai fi toxică pentru tine și probabil nici tu pentru mine nu vei mai fi ca acum, căci altfel nu cred că m-aș mai întoarce în brațele tale.

Ne mai vedem când mi se face dor tare de familie, prieteni și de munții tăi!

Sper să fii bună cu oamenii tăi care încă te țin de mână și sper că într-o zi tu și oamenii buni veți reuși!

Școlile din Grădina Maicii Domnului

Clipul cu pricina

 Clipul acesta vechi mi-a răsucit cuțitul în rana care se numește “Tristețe, furie și frustrare că în țara noastră europeană nu se vrea ce e necesar pentru țară.”

În cei 6 ani și un pic de lucrat în învățământul românesc, am văzut mai mult decât suficient.

 Domnișoara sau doamna din imagini are cea mai mică vină pentru faptul că se afla în acel rol. Cel mai probabil, ca mulți alții, a căutat disperată ore oriunde, numai să aibă suficiente cât pentru un salariu cu care să trăiască de la o lună la alta. 

În prea multe școli (mai ales din mediul rural), există personal didactic necalificat pentru că nu se duc suficienți oameni calificați în satele departe de localitățile sau orașele mai bine dezvoltate.

 De ce? Pentru că nu sunt suficiente ore ca să merite oboseala și timpul pierdut pe naveta lungă, pentru că nu există mijloace de transport către localitatea respectivă, pentru că naveta costă prea mult și decontarea nu se face 100% sau primesc banii aceia după luni sau chiar ani întregi - nu la timpul prevăzut de lege, pentru că poți primi 4 ore într-un sat, 3 în alt sat și restul în altă comună mult prea departe de primele, pentru că o comună poate avea 4 școli sub același nume și un profesor trebuie să facă ore la toate. Dacă nu au mașină personală (nefiindu-le decontată această “mișcare” între școlile din aceeași comună tocmai pentru că, “logic” pot să meargă pe jos pe un traseu care oricum durează mai mult decât e pauza dintre ore), se roagă de alți colegi, șoferul microbuzului școlar (dacă se potrivește programul), sau caută o ocazie. 

Faptul că elevii nu știu limba engleză e cea mai mică dintre probleme dacă e să vă spun că: există școli unde nu se face curățenie sau foc în sobă/centrală pentru că oamenii angajați nu se prezintă la serviciu. Îi caută directorii pe acasă sau prin baruri și ei refuză să meargă la serviciu pentru că “sunt oamenii primarului”.

De asemenea, există școli unde nu se face curat cu zilele pentru că îngrijitoarea/îngrijitorul e în concediu medical și primarul nu vrea să plătească un om care să se ocupe de treaba asta.

Mi-a fost povestită, în mod direct, o experiență în care învățătoarea a făcut curat și foc în sobă ani de zile tot pentru că primarul “nu găsea om” să angajeze pentru treburile astea.

Mai sunt oamenii primăriei care neapărat trebuie să ia ore suplimentare (pe alte specializări), în școala în care deja sunt angajați. Calificați sau nu, oricum nu bifează nimic din fișa postului și nimeni nu are curaj să spună nimic de teama că îi “aranjează” primarul.

Mai sunt primari/alte “somități” care dau șpagă ca odrasla să fie angajată undeva la vreo școală sau instituție din învățământ și să nu facă nimic acolo.

Mai sunt directori care intimidează sau chiar amenință oamenii calificați dacă vor o școală mai accesibilă, și trimit acolo șpăgarii lor care de cele mai multe ori sunt ori nepregătiți (dar cu diploma necesară), ori cu diverse tulburări psihice nediagnosticate (pentru că știm cu toții cum se face o evaluare psihică în învățământul românesc).

Așa că, dragii mei, o profesoară care predă Limba engleză și nu știe decât “Hello!” și “Good morning!”, e ultima problemă de rezolvat a învățământului românesc.

Tot ce am scris aici e trăit și/sau văzut de mine și foști colegi.

Poza este făcută de mine, în timp ce lucram la una dintre școlile unde am văzut și auzit povești ce mi-au întărit ideea de a pleca din sistem și din țară.

Într-un fel, schimbările seamănă cu Brașoveanca

     

    Deja am intrat, încet și sigur, în perioada în care am impresia că stau pe loc. Nu este vorba despre regrete sau gândul că decizia mea de a pleca din România nu este una bună, ci despre faptul că e greu și că am impresia că nu înaintez în ritmul în care vreau. Știi cum e când dansezi Brașoveanca, nu? Doi pași înainte și doi înapoi, așa și cu schimbările ce necesită timp, răbdare, disciplină și implicare.

    Unul dintre citatele pe care l-am descoperit în perioada când deja mă pregăteam  din toate punctele de vedere să plec, spune fix așa: "Creșterea e dureroasă. Schimbarea e dureroasă. Dar nimic nu este la fel de dureros ca a rămâne blocat acolo unde nu aparții."  (N. N. Marthy).  Fix asta simt în perioada aceasta: creșterea e dureroasă, schimbarea e dureroasă. 

Ce înseamnă asta pentru mine? Am momente în care chiar îmi dau voie să simt că mi-e greu și chiar recunosc asta și o spun celor din jur. Din exterior se vede că mă descurc bine sau foarte bine (așa mi s-a spus), și simt și eu asta în majoritatea timpului, dar mai sunt zile în care e greu. 

Simt așa pentru că e totul nou față de vechea mea viață. Nu mă mai trezesc zilnic ca să merg la serviciu cu mașina, nu mai fac naveta, muncesc de acasă și merg trei zile pe săptămână la sprogskole (școala de limbă), ca să învăț limba daneză. Prietenii cu care ieșeam săptămânal și cei pe care îi vizitam nu mai sunt la o aruncătură de băț și am zile în care îmi vine să plâng de dorul acelor întâlniri dese. Familia mea nu mai e la 2-3 ore distanță cu mașina, ci cu avionul. De azi am schimbat clasa pentru că am trecut la modulul 2 și am colegi noi care, la începutul programului, păreau că sunt doxă la limba daneză - ceea ce m-a speriat inițial. Sunt momente în care rațiunea mea și echilibrul sunt detronate de emoțiile intense ce sunt amestecate și uneori confuze pentru mine, și e perfect normal!

    Mă reechilibrez singură sau cu susținerea lui A., a prietenilor din România și a L. (prietena neplanificată și nesperată din Danemarca), și merg înainte, așa cum mi-am propus!

    Astăzi am retrăit afirmația faimoasă printre femei ce îi aparține lui G. Vieru: "Femeia învinge tot apoi plânge.", când L. mi-a scris: O să fiu acolo la 11 și atunci poți să plângi. Voi plânge cu tine și apoi vom zâmbi pentru că ne avem una pe cealaltă." 

Într-adevăr pot să plâng după ce am câștigat ce am vrut sau pot să plâng înainte și apoi mă ridic și fac ce vreau eu pentru mine! 

Chiar dacă fac doi pași înainte și doi înapoi, am voința și puterea de a schimba pașii și ritmul după cum am nevoie!

    Ce vreau să spun? Continuă să mergi pe drumul tău fix așa cum ai simțit că vrei chiar dacă uneori totul pare prea dificil de gestionat TOTUL! E firesc să ai zile mai puțin bune pentru că ești om și nu ești perfect construit, și înveți zi de zi tot mai mult despre tine.