De ce iubesc Danemarca?

 Recent, am primit întrebarea “Ce îți place în Danemarca?” și nu știam de unde să încep și unde să termin, pe de o parte. 

În același timp, prima dată îmi vine în minte: curat, natură, liniște. 

Textul acesta e unul scris exact cum au curs gândurile mele, nu e un articol gândit și structurat special pentru a informa pe cineva.

Da, primii aproximativ 2 ani  am locuit într-un oraș mic despre care eu spun că e ca la țară, dar cu toate beneficiile unui oraș, și poate asta nu e valabil pentru orașele mari (adică liniștea și multă natură), dar cred că depinde prin ce zone ale unui oraș mare obișnuiești să îți petreci timpul. Acum, locuiesc într-un oraș mai mare și mă bucur de zona aleasă de noi (din grabă mai mult) 

pentru că e în afara orașului și e mult, mult verde în jur, cu multe spații de plimbare, cu multă iarbă, mulți copaci, multe flori, iepuri, păsări și vaci cu breton. 

Marea nu mai e atât de aproape pentru mers pe jos, dar e foarte la îndemână cu mașina și chiar cu bicicleta. Asta îmi lipsește - să merg la mare cum mergeam: pe jos în maxim 5 minute de mers lejer. 

Curățenia e vizibilă cu ochiul liber chiar dacă pe alocuri mai vezi tot felul de ambalaje și chiar și aici se organizează activități voluntare de curățenie, dar sincer… nu știu cât gunoi poți să găsești. 

Liniștea… unii pot spune că e pustiu, dar nu și când e soare. Cumva, și când e multă lume pe afară există un fel de liniște. 

Îmi spunea Alex într-o zi, după ce a fost la un meci de fotbal, că se uita fascinat cum sutele de oameni care ieșeau de la meci, mergeau pe trotuar, nu pe stradă, nu pe pista de biciclete. Și asta e liniște pentru mine - nivelul de grijă pentru mediul în care trăiești, obișnuința de a respecta regulile fără să spună majoritatea “lasă ca merge si așa”. 

Eficiența pe care am experimentat-o în interacțiunea cu serviciile statului: 

⁃ cazierul cerut și primit pe mail a doua zi.

⁃ serviciul de stare civilă cu tot ce înseamnă plus că atunci când am mers, la câteva luni după căsătorie, ca să semnalăm o literă lipsă în numele meu, ne-au emis alt document pe loc, în câteva minute.

⁃ schimbarea medicului de familie.

Am mers o dată la spital la urgențe și nu aveau medicul specialist de care aveam nevoie, așa ca am fost trimisă cu o listă de medici specialiști și în al doilea cabinet am și fost primită (pe asigurarea medicală). 

⁃ cumpărarea- vânzarea unei mașini se face online; înmatricularea acesteia e super simplă, fără programare, fără stat la rând (asta dacă vrei numere aleatorii, nu știu pentru personalizate).

⁃ rezidența în Danemarca e simplu de obținut ca cetățean european iar angajații cu care am interacționat au fost MEREU așa cum trebuie să fie.

⁃ schimbarea permisului de conducere - simplu și la timp.

⁃ contactul cu angajații de la taxe și impozite a fost mereu în regulă pentru mine, fără anxietate, nervi și stres privind interacțiunea cu ei.

Spun sincer, câteodată mi se pare că e prea ușor și prea eficient ca să fie adevărat. 

Aaaa! Și nu există animale ale străzii așa cum există în România. Știu ca există adăposturi care se ocupă serios de datul spre adopție, dar în comparație cu ce e în România pe străzi, în adăposturi ale asociațiilor și cele publice… aici pot trăi liniștită că nu simt furie și neputință văzând animale abandonate pe stradă la fiecare pas.

Decizia de a mă muta în Danemarca a fost cea mai curajoasă din viața mea de până acum și o recomand dacă simți asta. Nu am niciun regret legat de asta, doar recunoștință și când trag linie, ies pe plus din atât de multe puncte de vedere. 

Există și minusuri și ele sunt destul de subiective, poate mai mult decât avantajele (pentru că deși lucrurile funcționează bine aici, experiențele pot fi diferite de la om la om). Despre asta voi scrie mai târziu. 

Ce e important de știut e că dacă vrei să îți construiești o viață aici, nu să strângi bani ca să îi duci în România, nu te vei îmbogăți în timp scurt. A construi o viață într-o altă țară, e despre a trăi decent în primii ani, despre adaptare, integrare, și despre o reconstruire a ta ca om și pentru asta ai nevoie de bani. Dacă îi pui deoparte, ești doar într-o bulă în care muncești- te odihnești- mai ieși din când în când în oraș că se nimerește (și eventual doar cu români)- muncești - muncești - muncești și treci prin frustrare, neîmplinire, furie, izolare. 

Asta nu e greșit, e ceva ce mie nu mi se potrivește. 

Eu nu sunt unul dintre oamenii care au plecat cu serviciul, eu am plecat lăsând serviciul și am luat-o de la zero cu tot, mai ales cu asta, deci rândurile astea vorbesc despre experiența mea personală și despre ca am văzut și auzit la alți români de aici și oameni de altă naționalitate.

Au trecut 32 de ani de când exiști

 Te-ai trezit de ziua ta și ai simțit că ești odihnită, relaxată, fericită și împlinită.

După miezul nopții soțul tău deja îți spusese “La mulți ani!” pe ritmurile unei melodii cu energie faină, ați dansat în baie și ți-a dat apoi cadoul.

Dimineață te-a acoperit cu pupici și dragoste.

Te-a dus la pilates, te-a luat acasă unde te așteptau florile de la el și de la prietenii voștri dragi.

Te-a încurajat apoi să te machiezi dacă asta simți, deși el mereu îți spune că cea mai frumoasă ești nemachiată. 

Ați ieșit în oraș să sărbătoriți că exiști. 

Voi doi, prânzul și apoi un film deosebit despre viață, relații, decizii, bucurii, tristeți și trecerea timpului. Ai plâns cu muci la film pentru că e un film cu mult sens și a venit cu un răspuns în plus la întrebarea ta “Ce ai de făcut cu viața ta?”.

Tot azi ați discutat ceva serios despre viitorul vostru și ai fost împăcată că gândiți la fel. 

Ai primit multe mesaje de suflet și daruri neașteptate. 

Ești iubită, apreciată, respectată și  îndrăgită. 

Îți place să înveți, să te cunoști, să fii mai înțeleaptă și un om mai bun. Ai o profesie pe care o iubești, ești încrezătoare că faci o treabă bună, vrei și știi că mai ai atât de multe de învățat. Tot ce vei mai învăța te va transforma continuu și asta e ceva ce pentru tine e sens în viață. 

Te simți împlinită, recunoscătoare și simți că ai crescut frumos ca om. 

Ce zici, dragă Anca, nu-i așa că e tot ce ai visat?

Ies în lume

 Recunosc, prima lună în noul oraș a fost, predominant, după entuziasm, despre sentiment de izolare şi deprimare. 

Da, soțul și prietenii de la distanță sunt mereu cu mine, dar știm cu toții ca avem nevoie și de socializare în afara familiei, fizic, nu e suficient online.

Așa ca în a doua lună, am decis să caut evenimente în oraș, activități de socializare la care pot și simt să particip. 

E fain să lucrez de acasă, are multe avantaje chestia asta, dar asta înseamnă mai mult timp petrecut în casă și mai puțin printre alți oameni, iar când nu am avut cu cine să ies așa cum eram obișnuită în celălalt oraș, nu s-a simțit bine deloc.

Două activități am programat pentru luna asta deocamdată. Una deja a avut loc azi într-un spațiu super cald, primitor și hygge cu oameni la fel.

Am fost puține persoane, dar am avut discuții faine și starea mea a fost una relaxată si am simțit că, cel puțin pe anumite subiecte, rezonez cu cele prezente. 

Activitatea asta informală şi relaxată organizată de o româncă ce locuiește în Danemarca de mult timp, împreună cu o daneză, a venit mănușă pentru mine, atât personal cât și profesional. De mult timp mă gândesc să fac ceva în afara ședințelor individuale plătite și programelor mele de dezvoltare personală şi acum am găsit varianta perfectă. 

Azi am ieșit în lume în noul oraș care mi-e acasă Şi declar ziua în total succes! 

Sunt recunoscătoare 🤍🌞

Rădăcini de care nu știam

 Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea. 

Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe. 

Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.

Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.

 Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă  de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca. 

Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă. 

Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci. 

Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…

Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți  cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte. 

Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.

Știu că și acolo va continua povestea fain,  dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început. 

Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.

Eu mi-am făcut singură buchetul, el și-a cumpărat încălțările în dimineața zilei în care ne-am căsătorit.

Planul era: totul pe 6 Octombrie, dar când am început să simțim stresul legat de organizare, luând în calcul faptul că locuim în Danemarca și nu în România, ne-am dat seama că putem transforma complicat în simplu.

Totul s-a întâmplat rapid, deși de câteva săptămâni bune ne gândeam la varianta asta. Tot ce a fost organizat din timp a fost rochița mea, coronița mea și cămașa lui.

Inevitabil, am comparat abordarea și atitudinea din orașul meu natal cu cea de aici. Când am fost să discut cu ofițerul de stare civilă din orașul meu natal, am fost întâmpinată cu o atitudine de superioritate și acreală la pachet cu dosarul cu șină.

Am înțeles că acolo lucrurile merg cu pile, cunoștințe și generozitate neoficială din partea celor care vor să se căsătorească în weekend și nu în timpul programului funcționarului public. Am înțeles că în România sunt obligatorii niște analize pe care majoritatea oricum nu le fac, dar plătesc pentru adeverințele necesare la dosar și că, pe lângă asta, este o limită de timp foarte clară, rigidă, atât pentru dosar cât și pentru analize. 

Aici, în orașul în care noi locuim acum, am aplicat online. Ne-a luat 16 minute. Aici nu e nevoie de analize medicale, dar am fost  întrebați unde  când și unde ne-am cunoscut, de cât timp suntem împreună, cât timp am locuit împreună, am încărcat poze cu noi doi și tot poze am pus și cu documentele necesare. 

Aici am programat prin telefon ziua și ora căsătoriei, discutând cu o doamnă cu o energie pozitivă molipsitoare care ne-a făcut să simțim că planificăm ceva important, dar mai ales frumos și că jobul ei e să ne ajute cu asta. 

Aici am fost întrebați dacă vrem într-o zi lucrătoare sau în weekend și când am ales weekend, doamna nu a devenit nici acră, nici defensivă, nici nu a dat de înțeles că “în afara programului” e altă treabă. 

Da, aici taxa se plătește când se face cererea și poate părea o taxă mare la prima vedere, dar nu e dacă te gândești la cum funcționează sistemul și cum ești primit. Plus că e totul transparent legat de plata taxei.

Am ales cea mai intimă variantă posibilă: doar noi și cei doi martori necesari. Pentru că nu a fost posibil să ne fie alături toți cei dragi nouă, am preferat așa. Acum sunt convinsă că a fost fix ce aveam noi nevoie. 

A fost momentul nostru, doar pentru noi. 

S-a putut și să fie prezente câteva persoane dragi prin apel video. Doamna care a oficiat căsătoria ne-a dat timpul și spațiul necesar să facem ce aveam nevoie să facem. 

Totul era despre noi doi.

După ce am tremurat, transpirat și plâns de emoții de bucurie, în timp ce doamna ținea discursul plin de simboluri și valori sănătoase și de suflet legat de căsătorie, am semnat, ne-am bucurat și am plecat în tihnă să luăm pizza. 

Malul mării ne-a fost gazdă la picnicul ce-a fost context de sărbătorire și poze pentru a ne rămâne dovadă a unei zile speciale pentru noi. 

Pizza, șampanie, doi prieteni, marea, soarele, liniștea și un discurs din suflet care ne-a definitivat atmosfera de poveste. 

Și-am zis așa soțului meu: Ce viață!

Să locuiești în afara țării natale e o binecuvântare, dar și un blestem (?). Ai multe și, în același timp, nu ai multe.

Noi am avut prezență și iubire de la prietenii de aici, dar nu am avut prezența și iubirea celor din România decât prin mesaje dragi, urări și aprecieri.

Pentru noi, a fost ziua perfectă, cu vremea perfectă, cu tihnă, zâmbete, sentimentul că suntem și facem exact ce trebuie și cu iubire.

Povestea continuă și în Octombrie vom avea tihna de a ne bucura cu toții, împreună. 

Adevărata româncă din povestea mea

 

Am scris anul trecut despre o întâmplare (menținută pe ceva timp), din care, la final, am înțeles exact cum se desfășoară lucrurile atunci când totul pleacă de la o simplă neînțelegere. Nu am zis despre ce e vorba atunci. Scriu acum.

Mergeam la școala de limbă daneză de trei ori pe săptămână. Luni și Marți aveam o profesoară iar Miercurea ne supraveghea și răspundea la întrebări o alta. 

Prima zi  în care am cunoscut-o pe C., era și prima mea zi la modulul 2. Greșisem clasa, eram stresată și mi-a fost antipatică. Țin să cred că și eu ei🤭 Aveam să aflu Miercuri că pe ea o voi întâlni săptămânal în fiecare zi de Miercuri. Mi-a fost antipatică în continuare, dar cred că starea mea, în continuare de stres și sentiment de inferioritate față de ceilalți colegi care erau avansați, a influențat mult modul în care am perceput-o. Oricum, am simțit că mă ignora, fiind începătoare și abia rostind câteva propoziții, și părea că preferă să discute cu cei avansați.

Următoarea zi de școală mi-a adus o veste despre ea. Îi povesteam unei colege românce despre această profesoară și ea a zis: “Aaa! O știu! Dar tu știi că e româncă?!”.

Recunosc, mi-a picat fața pentru că eu îi spusesem profesoarei C. că sunt din România și într-o discuție de mai târziu, m-a întrebat, ca și pe alții, dacă în țara mea natală sunt munți.  Și eu mă gândesc: “Pe bune?! Oare ce fel de resentimente poate să aibă femeia asta față de România sau de români, încât să se prefacă așa că nici măcar nu știe că în România există munți? Ea fiind româncă…”.

În fine, mai discut puțin cu colega despre treaba asta și îmi văd de scoală.

Bineînțeles că am povestit treaba asta prietenelor mele și una dintre ele mi-a zis că nu am tupeu să mă duc la școală, Miercuri, cu tricolorul după mine sau cu imnul național ca ton de apel. Eu mi-am luat ia. Nicio reacție din partea ei😂

Nu mai știu că în a doua Miecuri sau mai târziu, m-a mai întrebat de unde sunt. Eu eram mult prea uimită și blocată ca să pot să îi spun ceva de genul “Am auzit că și tu ești din România.” sau “Dar tu de unde ești?”, așa că am continuat povestea doar discutând cu prietenii și familia despre asta.

Colega care îmi dăduse informația asta nu venea mai deloc Miercurea și când mergea, nu eram eu la școală. Informația asta contează 🤭

Teoria “conspirației” a continuat legat de profesoara româncă ce preda daneza și nu spunea că e româncă. Tot felul de explicații și teorii se regăseau în discuțiile mele cu două prietene: “Băi! Eu cred că își respinge identitatea.”, “Eu cred că are experiențe proaste cu alți români și nu-i mai trebuie.”, “Eu nu pot să cred că cineva chiar poate să aibă o asemenea atitudine.”, iar antipatia mea era mereu mai ridicată decât empatia față de ea. Un timp nici nu am mai mers la școală în zilele de Miecuri (eu spuneam că prioritizez ședințele mele, dar cred că de fapt o evitam pe C.), era mai mult de neînțeles pentru mine și mie îmi place să înțeleg. Nu știu exact ce m-a oprit să îi spun ce știam și să manifest curiozitate pentru situație, nu antipatie… Poate faptul că acolo eram un elev începător cu multe frustrări legat de exprimare și ce trecea prin dificultățile adaptării și asta mă preocupa mai mult.

Între timp, cu diverse ocazii, remarcasem o altă tânără profesoară prin școală. O vedeam ba în clasa în care preda (școala avea ca toate clasele cu geamuri și către interior, nu doar către exteriorul clădirii), ba în spațiile comune. Avea o energie faină, dinamică, ținea ritmul și cânta când, o datâ pe săptămână, toate clasele se adunau într-un singur loc și se făcea karaoke în daneză.

O admiram, îmi plăcea de ea. Ea e A.

În Iunie, spre finalul lunii am lipsit în cele trei zile de școală, tocmai când începeam cursurile cu profesoara nouă. Emilia, colega mea româncă (care între timp mi-a devenit prietenă și acuși îi voi boteza copilul, iar asta e altă poveste), mi-a trimis mesaj și mi-a zis că nouă profesoară e super și e chiar româncă. “Pfff!” îmi spun eu, “Nu ai cum!”. Singura profesoară româncă de care știam era C., pe care nu o plăceam aproape deloc și despre care aveam o poveste bazată pe presupuneri destul de neplăcute.

Vă zic, m-am gândit cu stres la ziua în care urma să merg la școală și o voi întâlni. Mă stresa gândul că voi vorbi în daneză în clasă și ea mă va critică și judeca (în gând), pentru că nu știu suficient, că va fi poate chiar dezamăgită să vadă o româncă ce nu știe, nu se descurcă, nu învață mai mult, că nu voi merge la ore cu plăcere pentru că simt că nu o plac și atunci procesul meu de învățare va fi greoi și chiar mai neplăcut decât e în unele zile.

Și a venit ziua în care am ajuns la școală și așteptam să se facă 08:30 ca profesoară nouă să între în clasă. Între timp, unele colege îmi spuneau cât de fain lucrează nouă profă, ce fel de exerciții folosește, cum vorbește, ce energie faină are etc. Eu eram total debusolată pentru că o știam pe profesoară româncă și nu era deloc cum o descriau ele.

Și, în sfârșit, intră profa în clasă. Eu mă uit la Emilia, și Emilia îmi confirmă că ea e - noua noastră profă de daneză cu sânge românesc în vene. 

Ea e A., cea pe care o admiram prin școală pentru energia faină, cea care îmi părea familiară și care a fost mereu singura profesoară româncă din acea școală de limbă daneză.

Ea e A. și în vara aceea mi-a devenit profesoară până când cursurile de limbă s-au mutat la altă școală și eu am luat o pauză de la asta, apoi m-a invitat la cafea în oraș împreună cu prietena ei cu același nume care e tot româncă. Când nu mi-a mai fost profesoară și mi-a scris să ieșim la cafea, a fost prima dată când noi am vorbit în limba română. Până atunci, la școală, mai strecura câte 2-3 cuvinte pe săptămână ca să mă ajute să înțeleg mai bine sensul unor cuvinte din daneză.

După ce am stabilit cu ea când și unde ne întâlnim la cafea, i-am zis lui Alex, printre altele, ceva cam așa: Acum, A. mă va cunoaște exact cum sunt, și eu nu mă voi mai simți incapabilă să exprim cine și cum sunt, ce gândesc și ce simt.

Și așa s-a simțit pentru mine, eliberator și inedit că am ieșit la cafea cu adevărata profesoară de daneză cu aceeași origine națională ca și mine. Ea nu respinge identitatea de româncă precum o făcea presupusa profesoră, din povestea mea, căreia eu i-am creionat un tablou complet greșit bazat pe o neînțelegere și multe presupuneri. 

Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap

 Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap și dacă e așa, bravo mie.

Vă mai amintiți de primii oameni care au luat calea străinătății plini de frici și curaj și când mai veneau prin România spuneau lucruri frumoase despre țările adoptive, făceau comparații în care România ieșea mereu pierzătoare? Apoi cei rămași se supărau, o luau personal și spuneau despre ceilalți că au uitat de unde au plecat, că li s-a urcat străinătatea la cap, că au figuri, dar cei din urmă doar vedeau și voiau și ei altceva…

Eu sunt unul dintre oamenii târziu plecați și azi am simțit că prefer stresul adaptării și integrării într-o țară “străină”, și nu furia, neputința, vinovăția și frustrarea traiului în România.

Azi merg din nou cu transportul în comun, în România… Am făcut rezervare cu bilet plătit integral, căci așa e politica firmei. Am urcat în micul autocar și am aflat că locul meu și al unei doamne sunt ocupate pentru puțini km “E o doamnă cu un copil iar pe locul dumneavoastră e cineva care se va ridica când îi veți spune.”

Mica cărare dintre locurile micului autocar era ocupată cam pe jumătate și la un moment dat, a rămas încărcată în partea din spate. Oameni care coboară imediat…

Și uite așa… am stat vreo 10 minute in picioare și vreo 20 pe locul meu plătit înghesuită de oameni care stăteau în picioare cu brațele ridicate deasupra capului meu. Din când in când te puteai trezi cu un cot în gură, dar eu am avut noroc. Un alt pasager din fața mea, nu prea a avut pentru că o doamnă se sprijinea de scaunul lui sau mai mult de corpul lui… și a fost deranjată când tânărul i-a atras atenția.

Aerul condiționat din micul autocar e un blestem pentru cam prea mulți pasageri… mai bine stăm așa într-un aer prea cald și cu tot felul de miresme.

Să nu ne tragă curentul!