Rădăcini de care nu știam

 Din România am plecat simțind că evadez, dar acum plec dintr-un loc unde mi-am găsit liniștea și echilibrul. Poate nu a fost o evadare, dar așa am simțit-o eu atunci. Poate cu mintea de acum aș percepe diferit emigrarea. 

Dedic textul ăsta orașului care m-a găzduit aproape 2 ani în Danemarca. Mi-l dedic mie, Anca cea dominată de frica de necunoscut și nesigură, neîncrezătoare în propriile abilități și forțe. 

Am “aterizat” aici după ce am vizitat orașul de câteva ori cu câțiva ani în urmă și imediat am început să fac un cămin din apartamentul închiriat de Alex înainte de sosirea mea, și să merg la școala de limbă daneză.

Aici m-am îndrăgostit de mare, de pădure, aici mi-am simțit viața ca într-un film despre vacanța de vară. Aici mi-am testat limite și abilități și am văzut că pot mai multe decât am crezut vreodată. Aici m-am împrietenit cu profa româncă de daneză și am ieșit cu ea la cafea și am povestit ca și când ne știam deja de mult.

 Aici m-am făcut vecină cu prima prietenă  de suflet făcută pe neașteptate într-o țară străină. Ea a fost primul suflet cu care am rezonat fix printre străini, în prima săptămână de școală de limba daneză când totul era foarte greu. A apărut la fix, după ce doamna care ne era profesor în primul modul mi-a zis pe un ton grav și decisiv că nu-mi pot folosi toate studiile superioare din România în Danemarca. Am scris despre ea atunci, înainte de primul Crăciun ca rezident în Danemarca. 

Mă gândeam zilele astea, după ce mi-am dat voie să fiu tristă că plec în alt oraș, de ce simt că îmi e greu în mod diferit față de atunci când am plecat din România și știam că nu mă voi mai întâlni la fel de des cu oamenii dragi. Am înțeles că e un altfel de greu pentru că nu m-am așteptat, ca în aceeași lună în care am aterizat în Danemarca, să mă lipesc de un suflet ca al ei, mai ales că nu vorbim aceeași limbă nativă. 

Poate că prieteniile de suflet sunt mai greu de legat când nu vorbim aceeași limbă în care ne-am născut și am crescut, și poate că într-o țară în care durează până simți că aparții, prima prietenie rămâne specială pe veci. 

Noi doi simțim acum că ne desprindem de niște rădăcini pe care nu eram siguri că le avem deja. Aici avem deja prieteni, activități obișnuite, aici e tipa care ne tunde (româncă, om fain), aici sunt amicii dragi cu care abia, abia am apucat să petrecem timp împreună, dar timp de calitate bună, aici e cea dragă la care am mers la manichiură atâta timp (moldoveancă faină), aici avem locuri preferate, aici e marea la 5 minute de mers pe jos lejer de clădirea unde locuim…

Aici am învățat dansul nostru pentru nunta mult așteptată și dorită, aici avem oameni buni cărora le-am lăsat liniștiți  cheia de la apartament pentru a veni să aibă grijă de pisici când noi eram plecați, și câte și mai câte. 

Tot aici am înțeles că oriunde ne-am duce și orice obstacol ne-ar ieși în cale, noi doi putem trece cu bine prin orice, nu există ceva ce noi nu putem gestiona.

Știu că și acolo va continua povestea fain,  dar cred că acum îmi dau voie să fiu tristă pentru capitolul ăsta. Până acum nu mi-am dat voie, am fost concentrată pe motivul mutării, pe importanța acestuia și pe entuziasmul unui nou început. 

Nu mai spun că Universul le așează cumva, surprinzător, și a doua prietenă de suflet se mută în același oraș cu noi.

Eu mi-am făcut singură buchetul, el și-a cumpărat încălțările în dimineața zilei în care ne-am căsătorit.

Planul era: totul pe 6 Octombrie, dar când am început să simțim stresul legat de organizare, luând în calcul faptul că locuim în Danemarca și nu în România, ne-am dat seama că putem transforma complicat în simplu.

Totul s-a întâmplat rapid, deși de câteva săptămâni bune ne gândeam la varianta asta. Tot ce a fost organizat din timp a fost rochița mea, coronița mea și cămașa lui.

Inevitabil, am comparat abordarea și atitudinea din orașul meu natal cu cea de aici. Când am fost să discut cu ofițerul de stare civilă din orașul meu natal, am fost întâmpinată cu o atitudine de superioritate și acreală la pachet cu dosarul cu șină.

Am înțeles că acolo lucrurile merg cu pile, cunoștințe și generozitate neoficială din partea celor care vor să se căsătorească în weekend și nu în timpul programului funcționarului public. Am înțeles că în România sunt obligatorii niște analize pe care majoritatea oricum nu le fac, dar plătesc pentru adeverințele necesare la dosar și că, pe lângă asta, este o limită de timp foarte clară, rigidă, atât pentru dosar cât și pentru analize. 

Aici, în orașul în care noi locuim acum, am aplicat online. Ne-a luat 16 minute. Aici nu e nevoie de analize medicale, dar am fost  întrebați unde  când și unde ne-am cunoscut, de cât timp suntem împreună, cât timp am locuit împreună, am încărcat poze cu noi doi și tot poze am pus și cu documentele necesare. 

Aici am programat prin telefon ziua și ora căsătoriei, discutând cu o doamnă cu o energie pozitivă molipsitoare care ne-a făcut să simțim că planificăm ceva important, dar mai ales frumos și că jobul ei e să ne ajute cu asta. 

Aici am fost întrebați dacă vrem într-o zi lucrătoare sau în weekend și când am ales weekend, doamna nu a devenit nici acră, nici defensivă, nici nu a dat de înțeles că “în afara programului” e altă treabă. 

Da, aici taxa se plătește când se face cererea și poate părea o taxă mare la prima vedere, dar nu e dacă te gândești la cum funcționează sistemul și cum ești primit. Plus că e totul transparent legat de plata taxei.

Am ales cea mai intimă variantă posibilă: doar noi și cei doi martori necesari. Pentru că nu a fost posibil să ne fie alături toți cei dragi nouă, am preferat așa. Acum sunt convinsă că a fost fix ce aveam noi nevoie. 

A fost momentul nostru, doar pentru noi. 

S-a putut și să fie prezente câteva persoane dragi prin apel video. Doamna care a oficiat căsătoria ne-a dat timpul și spațiul necesar să facem ce aveam nevoie să facem. 

Totul era despre noi doi.

După ce am tremurat, transpirat și plâns de emoții de bucurie, în timp ce doamna ținea discursul plin de simboluri și valori sănătoase și de suflet legat de căsătorie, am semnat, ne-am bucurat și am plecat în tihnă să luăm pizza. 

Malul mării ne-a fost gazdă la picnicul ce-a fost context de sărbătorire și poze pentru a ne rămâne dovadă a unei zile speciale pentru noi. 

Pizza, șampanie, doi prieteni, marea, soarele, liniștea și un discurs din suflet care ne-a definitivat atmosfera de poveste. 

Și-am zis așa soțului meu: Ce viață!

Să locuiești în afara țării natale e o binecuvântare, dar și un blestem (?). Ai multe și, în același timp, nu ai multe.

Noi am avut prezență și iubire de la prietenii de aici, dar nu am avut prezența și iubirea celor din România decât prin mesaje dragi, urări și aprecieri.

Pentru noi, a fost ziua perfectă, cu vremea perfectă, cu tihnă, zâmbete, sentimentul că suntem și facem exact ce trebuie și cu iubire.

Povestea continuă și în Octombrie vom avea tihna de a ne bucura cu toții, împreună. 

Adevărata româncă din povestea mea

 

Am scris anul trecut despre o întâmplare (menținută pe ceva timp), din care, la final, am înțeles exact cum se desfășoară lucrurile atunci când totul pleacă de la o simplă neînțelegere. Nu am zis despre ce e vorba atunci. Scriu acum.

Mergeam la școala de limbă daneză de trei ori pe săptămână. Luni și Marți aveam o profesoară iar Miercurea ne supraveghea și răspundea la întrebări o alta. 

Prima zi  în care am cunoscut-o pe C., era și prima mea zi la modulul 2. Greșisem clasa, eram stresată și mi-a fost antipatică. Țin să cred că și eu ei🤭 Aveam să aflu Miercuri că pe ea o voi întâlni săptămânal în fiecare zi de Miercuri. Mi-a fost antipatică în continuare, dar cred că starea mea, în continuare de stres și sentiment de inferioritate față de ceilalți colegi care erau avansați, a influențat mult modul în care am perceput-o. Oricum, am simțit că mă ignora, fiind începătoare și abia rostind câteva propoziții, și părea că preferă să discute cu cei avansați.

Următoarea zi de școală mi-a adus o veste despre ea. Îi povesteam unei colege românce despre această profesoară și ea a zis: “Aaa! O știu! Dar tu știi că e româncă?!”.

Recunosc, mi-a picat fața pentru că eu îi spusesem profesoarei C. că sunt din România și într-o discuție de mai târziu, m-a întrebat, ca și pe alții, dacă în țara mea natală sunt munți.  Și eu mă gândesc: “Pe bune?! Oare ce fel de resentimente poate să aibă femeia asta față de România sau de români, încât să se prefacă așa că nici măcar nu știe că în România există munți? Ea fiind româncă…”.

În fine, mai discut puțin cu colega despre treaba asta și îmi văd de scoală.

Bineînțeles că am povestit treaba asta prietenelor mele și una dintre ele mi-a zis că nu am tupeu să mă duc la școală, Miercuri, cu tricolorul după mine sau cu imnul național ca ton de apel. Eu mi-am luat ia. Nicio reacție din partea ei😂

Nu mai știu că în a doua Miecuri sau mai târziu, m-a mai întrebat de unde sunt. Eu eram mult prea uimită și blocată ca să pot să îi spun ceva de genul “Am auzit că și tu ești din România.” sau “Dar tu de unde ești?”, așa că am continuat povestea doar discutând cu prietenii și familia despre asta.

Colega care îmi dăduse informația asta nu venea mai deloc Miercurea și când mergea, nu eram eu la școală. Informația asta contează 🤭

Teoria “conspirației” a continuat legat de profesoara româncă ce preda daneza și nu spunea că e româncă. Tot felul de explicații și teorii se regăseau în discuțiile mele cu două prietene: “Băi! Eu cred că își respinge identitatea.”, “Eu cred că are experiențe proaste cu alți români și nu-i mai trebuie.”, “Eu nu pot să cred că cineva chiar poate să aibă o asemenea atitudine.”, iar antipatia mea era mereu mai ridicată decât empatia față de ea. Un timp nici nu am mai mers la școală în zilele de Miecuri (eu spuneam că prioritizez ședințele mele, dar cred că de fapt o evitam pe C.), era mai mult de neînțeles pentru mine și mie îmi place să înțeleg. Nu știu exact ce m-a oprit să îi spun ce știam și să manifest curiozitate pentru situație, nu antipatie… Poate faptul că acolo eram un elev începător cu multe frustrări legat de exprimare și ce trecea prin dificultățile adaptării și asta mă preocupa mai mult.

Între timp, cu diverse ocazii, remarcasem o altă tânără profesoară prin școală. O vedeam ba în clasa în care preda (școala avea ca toate clasele cu geamuri și către interior, nu doar către exteriorul clădirii), ba în spațiile comune. Avea o energie faină, dinamică, ținea ritmul și cânta când, o datâ pe săptămână, toate clasele se adunau într-un singur loc și se făcea karaoke în daneză.

O admiram, îmi plăcea de ea. Ea e A.

În Iunie, spre finalul lunii am lipsit în cele trei zile de școală, tocmai când începeam cursurile cu profesoara nouă. Emilia, colega mea româncă (care între timp mi-a devenit prietenă și acuși îi voi boteza copilul, iar asta e altă poveste), mi-a trimis mesaj și mi-a zis că nouă profesoară e super și e chiar româncă. “Pfff!” îmi spun eu, “Nu ai cum!”. Singura profesoară româncă de care știam era C., pe care nu o plăceam aproape deloc și despre care aveam o poveste bazată pe presupuneri destul de neplăcute.

Vă zic, m-am gândit cu stres la ziua în care urma să merg la școală și o voi întâlni. Mă stresa gândul că voi vorbi în daneză în clasă și ea mă va critică și judeca (în gând), pentru că nu știu suficient, că va fi poate chiar dezamăgită să vadă o româncă ce nu știe, nu se descurcă, nu învață mai mult, că nu voi merge la ore cu plăcere pentru că simt că nu o plac și atunci procesul meu de învățare va fi greoi și chiar mai neplăcut decât e în unele zile.

Și a venit ziua în care am ajuns la școală și așteptam să se facă 08:30 ca profesoară nouă să între în clasă. Între timp, unele colege îmi spuneau cât de fain lucrează nouă profă, ce fel de exerciții folosește, cum vorbește, ce energie faină are etc. Eu eram total debusolată pentru că o știam pe profesoară româncă și nu era deloc cum o descriau ele.

Și, în sfârșit, intră profa în clasă. Eu mă uit la Emilia, și Emilia îmi confirmă că ea e - noua noastră profă de daneză cu sânge românesc în vene. 

Ea e A., cea pe care o admiram prin școală pentru energia faină, cea care îmi părea familiară și care a fost mereu singura profesoară româncă din acea școală de limbă daneză.

Ea e A. și în vara aceea mi-a devenit profesoară până când cursurile de limbă s-au mutat la altă școală și eu am luat o pauză de la asta, apoi m-a invitat la cafea în oraș împreună cu prietena ei cu același nume care e tot româncă. Când nu mi-a mai fost profesoară și mi-a scris să ieșim la cafea, a fost prima dată când noi am vorbit în limba română. Până atunci, la școală, mai strecura câte 2-3 cuvinte pe săptămână ca să mă ajute să înțeleg mai bine sensul unor cuvinte din daneză.

După ce am stabilit cu ea când și unde ne întâlnim la cafea, i-am zis lui Alex, printre altele, ceva cam așa: Acum, A. mă va cunoaște exact cum sunt, și eu nu mă voi mai simți incapabilă să exprim cine și cum sunt, ce gândesc și ce simt.

Și așa s-a simțit pentru mine, eliberator și inedit că am ieșit la cafea cu adevărata profesoară de daneză cu aceeași origine națională ca și mine. Ea nu respinge identitatea de româncă precum o făcea presupusa profesoră, din povestea mea, căreia eu i-am creionat un tablou complet greșit bazat pe o neînțelegere și multe presupuneri. 

Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap

 Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap și dacă e așa, bravo mie.

Vă mai amintiți de primii oameni care au luat calea străinătății plini de frici și curaj și când mai veneau prin România spuneau lucruri frumoase despre țările adoptive, făceau comparații în care România ieșea mereu pierzătoare? Apoi cei rămași se supărau, o luau personal și spuneau despre ceilalți că au uitat de unde au plecat, că li s-a urcat străinătatea la cap, că au figuri, dar cei din urmă doar vedeau și voiau și ei altceva…

Eu sunt unul dintre oamenii târziu plecați și azi am simțit că prefer stresul adaptării și integrării într-o țară “străină”, și nu furia, neputința, vinovăția și frustrarea traiului în România.

Azi merg din nou cu transportul în comun, în România… Am făcut rezervare cu bilet plătit integral, căci așa e politica firmei. Am urcat în micul autocar și am aflat că locul meu și al unei doamne sunt ocupate pentru puțini km “E o doamnă cu un copil iar pe locul dumneavoastră e cineva care se va ridica când îi veți spune.”

Mica cărare dintre locurile micului autocar era ocupată cam pe jumătate și la un moment dat, a rămas încărcată în partea din spate. Oameni care coboară imediat…

Și uite așa… am stat vreo 10 minute in picioare și vreo 20 pe locul meu plătit înghesuită de oameni care stăteau în picioare cu brațele ridicate deasupra capului meu. Din când in când te puteai trezi cu un cot în gură, dar eu am avut noroc. Un alt pasager din fața mea, nu prea a avut pentru că o doamnă se sprijinea de scaunul lui sau mai mult de corpul lui… și a fost deranjată când tânărul i-a atras atenția.

Aerul condiționat din micul autocar e un blestem pentru cam prea mulți pasageri… mai bine stăm așa într-un aer prea cald și cu tot felul de miresme.

Să nu ne tragă curentul!

Un singur cuvânt

Astăzi am înțeles deplin cum se poate crea o întreagă poveste pe baza unei simple neînțelegeri, dar am mai înțeles și altceva. O încurcătură a dat naștere unor ipoteze și judecăți de tot felul, dar și unor stări interesante. Eu am fost cea care a avut stările interesante și ele au fost eliminate complet și definitiv în momentul în care persoana reală, ce era reprezentată în capul meu total diferită și pe care o confundasem cu o altă persoană, a vorbit pe limba mea la propriu. Încurcătura e o poveste pentru altădată. Azi s-a întâmplat ceva mai important.

Clasa în care sunt eu la școala de limbă daneză are o nouă profesoară. E româncă crescută în Danemarca, deci mai degrabă daneză născută în România… sau ambele.

Momentul în care eu am avut conștientizarea de care aveam nevoie de 7 luni nu a fost cel în care am văzut-o intrând în clasă și am aflat că ea e profesoara de daneză româncă (de fapt), ci cel în care lucram individual la un exercițiu și ea a venit la mine. S-a uitat la ce lucrez, a văzut că mă oprisem la un punct unde nu știam un antonim (în daneză bineînțeles), și mi l-a spus în română.  

Eu am înghețat. Am mulțumit în daneză și am continuat.

Tot restul programului am fost distrasă pentru că eram obosită, dar mai ales pentru că simțeam ceva intens și nu aveam un nume pentru asta.

După școală, m-am gândit și i-am găsit numele… Ușurare! Da, m-am simțit ușurată că cineva mă înțelege 100% din toate punctele de vedere și îmi comunică indirect, pe limba mea nativă ceva ce eu am interpretat așa “Știu că ești deșteaptă pe limba ta!”, “Știu că știi, dar nu ai acum toate cuvintele ca să arăți asta aici.”

Și am plâns pentru că atunci când poți respira pentru că ți-a fost luată piatra de pe suflet, plângi… Și piatra mea a fost luată cu un singur cuvânt rostit pe limba mea nativă - “dificil”. Interesantă sincronicitate…

Căldura din Danemarca

 

    Ieri a fost ziua în care noi am făcut lecții de daneză ultim dată cu profesoara noastră Merete.

A ieșit la pensie și noi speram că mai vine la școală măcar până la finalul lunii. 

Am marcat acest moment printr-o șuetă hygge în clasă. Ea a adus tort, cafea și ceai. Noi i-am oferit flori și felicitări cu mesaje de suflet. Unele dintre cele mai gospodine colege au adus și ele prăjituri delicioase și așa s-a făcut că am mâncat noi: tort, brioșă, tartă cu fructe și o prăjitură cu măr (cred că era măr). 

Am stat la o masă mare pe care am încropit-o din mai multe mese din clasă și am vorbit ca și cum exact de asta existam acolo. Suntem în clasă oameni din România, India, Lituania, Ucraina, Rusia, Olanda, Germania, Nigeria, Eretria, Ungaria. Mulți au veni și au plecat, unii am mai rămas, alții vor mai veni. Toți avem un mare scop comun: adaptare și integrare și de asta învățăm limba țării adoptive. 

Merete este un profesor pe care îl admir din multe motive. Am văzut în modul ei de a ne învăța limba ei nativă tot ceea ce am învățat eu în pedagogie. Noi chiar am fost la școală cu ea ca profesor! Lucru individual, în echipe, în diade, citit, scris, vorbit, ascultat, dezbateri, ieșit din clasă, cântat, brainstorming, rotație ș.a.m.d. 

O mai admir pentru că e o femeie cu mintea deschisă, modestă, curioasă privind cultura fiecăruia dintre noi, deșteaptă, înțeleaptă, plină de răbdare, cu glumele la purtător și genul de profesor ce te corectează cu empatie și fără să pretindă de la tine mai mult decât simte că poți în acel moment.

Îmi place și râsul ei colorat, asta poate pentru că din punctul ăsta de vedere semănăm.

Merete este un om cald de care te poți atașa într-un mod firesc și sănătos. O daneză care contrazice prejudecățile despre danezi, nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce este.

În discuția cu ea purtată la masa de ieri i-am zis la un moment dat că atunci când danezii vorbesc cu mine în limba lor nativă, și mă iau prin surprindere, eu mă blochez și dau răspunsuri foarte scurte, de parcă nu aș ști ceea ce știu deja. Ea mă privea blând, așa cum face cu noi toți, și mi-a zis că știe că sunt rezervată și nu prea îmi dau voie să greșesc. Așa e...

Sunt recunoscătoare că am avut-o ca profesoară în acest proces al meu de adaptare și integrare în Danemarca! Mă bucur să spun că am învățat mult din tot ce știu până acum din lecțiile ei.

Mulțumesc, Merete!

“Este o zi frumoasă, o zi cu soare și eu sunt fericit!”

 Și cum ești?

Câteodată oamenii nu te întreabă ce mai faci sau cum ești ca să audă răspunsul tău onest, ci doar ca să audă că ți-e la fel de greu cum le-a fost lor sau chiar mai greu.

Câteodată unii oameni proiectează experiențele lor dureroase în ceea ce cred ei că trăiești tu.

Când m-am mutat în Danemarca, lăsând în urmă o viață chiar ok dacă e să o privești din perspectivă socială și atât, am primit destule mesaje de tipul “E greu tare aici.”, “Danezii discriminează.”. Am primit și lipsă de reacție atunci când eu am spus lucruri de tipul: sunt convinsă că nu toți danezii au comportamente discriminatorii, “Nu, nu mi-e greu, mă simt foarte bine aici!”, “Eu mă simt liberă și liniștită de când am ajuns aici.”.

Nu judec pe nimeni și pot înțelege ce este în spatele proiecțiilor lor și lipsei de reacție atunci când aud altceva decât ar avea nevoie. 

Eu mi-am zis de la început că este experiența mea cu bune și cu mai puțin bune, că nu permit contaminare cu perspectivele altora și că așa cum îmi setez mintea voi și trăi.

Până acum a mers exact așa cum mi-am setat eu gândirea! 

Astăzi am și trăit o experiență pe care sunt sigură că nu toți cei ce o vor citi o vor înțelege exact cum e.

Am mers cu Alex la un magazin second hand. Aici oamenii cumpără mult din astfel de magazine (majoritatea din motive de sustenabilitate), chiar dacă și-ar permite doar produse noi.

În timp ce ne uitam la produse, s-a apropiat de noi domnul de la casa de marcat și ne-a spus că există o zonă de reduceri. Am mai conversat puțin cu el (eu a doua oară de când sunt aici). Mi-a zis că a călătorit prin România în tinerețe și că acum este pensionar și face voluntariat în magazin.

A plecat și după vreo 2 minute a revenit lângă mine și mi-a zis că îmi face cadou ce găsesc în magazin și aș vrea să cumpăr. 

Eu nu am găsit nimic pentru mine, ghinion😂

Am mers să plătim ce găsise Alex pentru el și după ce domnul s-a asigurat că suntem împreună, i-a încasat lui Alex doar jumătate din valoarea totală a produselor și i-a oferit gratuit o brățară. Noi, surprinși  am zis că totuși e prea puțin de plătit, dar a insistat. Am cerut o pungă apoi și el ne-a dat o sacoșă de pânză, a lui, nu din magazin. Noi, iar “Dar e prea mult!” și domnul danez a zis așa: “Este o zi frumoasă, o zi cu soare și eu sunt fericit!”. Și a dăruit…

Eu știu și trăiesc faptul că în viață primești ce ceri Universului, dar mai ales primești ce ai în interiorul tău… Eu când am avut frustrare și furie, asta am văzut în jur și așa am fost abordată de multe ori… De când sunt în echilibru, în pace cu mine și cu alții, de când conștientizez că primesc ce ofer și ce “arunc” în jurul meu prin cuvinte despre mine sau despre viața mea, primesc echilibru, înțelegere, bucurii, gesturi de prietenie sau generozitate și liniște.