După ce le-am aranjat cam pe toate în noua locuință, am început să simt pierderea a tot ceea ce am început să construiesc în Danemarca timp de 3 ani.
Și nu mă refer la ceea ce am putut lua cu mine înapoi în România, cum ar fi evoluția mea personală și profesională, ci la ceea ce a rămas acolo pentru că doar acolo poate fi.
Relațiile de acolo, rutina, stilul de viață specific.
Da, e ceva asumat ca pierdere, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi dau voie să simt tristețea firească. O pierdere e o pierdere, aleasă sau nu.
Când mă gândesc la Danemarca alături de cuvântul acasă, îmi apar în minte doar imagini din Sønderborg. Esbjerg, al doilea oraș ce m-a găzduit în Danemarca, nu a trezit nimic în sufletul meu, ba chiar mi-a oferit o izolare pe care nu am mai trăit-o niciodată. Revenind la Sønderborg, pentru mine, e orășelul în care găsești cam tot ce îți trebuie și te poți simți, oricând vrei, ca la țară. Intim, liniștit, curat, verde și cu marea la picioare.
Și când scriu asta, inima mea e frântă, exact ca atunci când am conștientizat că eu vreau mai tare în România decât în Danemarca. Și e firesc să fie așa.
Într-una din zilele de formare în psihoterapie, i-am zis unei colege că în perioada în care eram între opțiuni, mă simțeam ca în maneaua ale cărei versuri spune “Una-i mamă la copii,/ Alta-i pofta inimii.” Asta descrie cel mai bine sentimentul pe care l-am trăit și cred ca mulți se pot regăsi. În final, nu le poți avea pe amândouă pentru totdeauna și dacă le ai, cumva, îți vei pierde timp, bucăți din tine și din relațiile importante, momente importante doar pentru ambiția de a le avea pe ambele sau pentru a fugi de asumarea unei alegeri.
Eu am renunțat la una pentru a o avea complet pe cealaltă și astfel să mă simt și eu completă.
