Probabil mi s-a urcat Danemarca la cap și dacă e așa, bravo mie.
Vă mai amintiți de primii oameni care au luat calea străinătății plini de frici și curaj și când mai veneau prin România spuneau lucruri frumoase despre țările adoptive, făceau comparații în care România ieșea mereu pierzătoare? Apoi cei rămași se supărau, o luau personal și spuneau despre ceilalți că au uitat de unde au plecat, că li s-a urcat străinătatea la cap, că au figuri, dar cei din urmă doar vedeau și voiau și ei altceva…
Eu sunt unul dintre oamenii târziu plecați și azi am simțit că prefer stresul adaptării și integrării într-o țară “străină”, și nu furia, neputința, vinovăția și frustrarea traiului în România.
Azi merg din nou cu transportul în comun, în România… Am făcut rezervare cu bilet plătit integral, căci așa e politica firmei. Am urcat în micul autocar și am aflat că locul meu și al unei doamne sunt ocupate pentru puțini km “E o doamnă cu un copil iar pe locul dumneavoastră e cineva care se va ridica când îi veți spune.”
Mica cărare dintre locurile micului autocar era ocupată cam pe jumătate și la un moment dat, a rămas încărcată în partea din spate. Oameni care coboară imediat…
Și uite așa… am stat vreo 10 minute in picioare și vreo 20 pe locul meu plătit înghesuită de oameni care stăteau în picioare cu brațele ridicate deasupra capului meu. Din când in când te puteai trezi cu un cot în gură, dar eu am avut noroc. Un alt pasager din fața mea, nu prea a avut pentru că o doamnă se sprijinea de scaunul lui sau mai mult de corpul lui… și a fost deranjată când tânărul i-a atras atenția.
Aerul condiționat din micul autocar e un blestem pentru cam prea mulți pasageri… mai bine stăm așa într-un aer prea cald și cu tot felul de miresme.
Să nu ne tragă curentul!
